• Seminar triplu online: Prezentarea și analiza situațiilor financiare. Particularități privind societățile aflate în insolvență
    În prima jumătate a lunii iunie, pe parcursul a trei zile, INPPI găzduiește un seminar online, alcătuit din trei module distincte, referitor la prezentarea și analiza situațiilor financiare în contextul practicienilor în insolvență.
    Vezi detalii


luni, 7 octombrie 2024
Drept internațional

Drept internațional (5)

23:Aug

Jurisprudență națională în domeniul insolvenței transfrontaliere, un număr de 25 hotărâri publicate integral, cu explicații și observații.

În cele ce urmează redăm un material de maximă relevanță pentru practicienii în insolvență, publicat de dr. Nicoleta Mirela Năstasie

În dorința de a promova și dezvolta domeniul insolvenței transfrontaliere în România, precum și de a realiza o bază structurată și coerentă de informare, am creat pe site-ul meu „insolventa-transfrontaliera” înregistrat în domeniul național .RO Secțiunea “Jurisprudență și articole”, unde am adăugat un număr de 25 hotărâri judecătorești pronunțate în România în perioada 2018-2023, cu explicații și observații.

https://insolventa-transfrontaliera.ro/jurisprudenta_nationala/

  1. Curtea de Apel București. 2019. Cerere de recunoaștere a unei proceduri de insolvență din Elveția, respinsă. Inexistența reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. Reciprocitate de fapt.
  2. Tribunalul București. 2019. Deschiderea procedurii secundare de insolvență în cazul sucursalei și al entităților fără personalitate juridică., admisibilă.
  3. Curtea de Apel București. 2019. Cerere de recunoaștere a unei hotărâri în materie de insolvență pronunțată de o curte de arbitraj din Federația Rusă admisă de Curtea de Apel București. Îndeplinirea condiției reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. Dispozițiile art. 274 alin.1 lit. a din legea 85/2014 privind asistența în România solicitată de un reprezentant străin în legătură cu o procedură străină de insolvență. Dovada dreptului străin.
  4. 4.Decizia ÎCCJ 1178/2020. Atribuțiile practicianului desemnat în procedura secundară de insolvență de a acționa în alte state membre UE. Recunoașterea hotărârilor în materie de insolvență.
  5. 5.Tribunalul București. 2021. Cerere de emitere a unui certificat de grefă european. Calificarea acțiunii în atragerea răspunderii patrimoniale a persoanei vinovate de starea de insolvență ca o acțiune care decurge în mod direct din procedura de insolvență și care are o strânsă legătură cu aceasta.
  6. 6.Tribunalul Specializat Cluj. 2023. Procedură secundară de faliment admisă la cererea practicienilor desemnați în procedura principală de insolvență. Cum pot fi evitate excepțiile lipsei capacității de folosință a debitorului și inadmisibilității procedurii secundare de insolvență a unei societăți cu COMI într-un stat membru și sucursală în România?
  7. 7.Tribunalul București. 2018. Cerere de recunoaștere a unei proceduri de faliment din Noua Zeelandă respinsă. Inexistența reglementărilor care să permită recunoașterea în România a procedurilor de insolvență deschise societăților de asigurare desfășurate în state nemembre UE. Cerere de intervenție în interes propriu.
  8. 8.Tribunalul Sibiu. 2022. Cerere de recunoaștere a unei creanțe declarată și recunoscută într-o procedură de insolvență a persoanei fizice din Germania, respinsă. Art. 19 și 20 din Regulamentul (UE) 2015/848 privind procedurile de insolvență, interpretare, limite.
  9. Curtea de Apel București. 2020. Procedură secundară de insolvență. Debitor cu COMI în Italia si sucursală în România. Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a debitoarei, respinsă.Regulamentul nr. 848/2015 aplicat cu prioritate față de dispozițiile art. 43 din Legea nr. 31/1990.
  10. Tribunalul București.2022 Procedură secundară/teritorială de insolvență. Debitor cu sediu principal în Italia și sucursală în România. Cerere respinsă pentru lipsa capacității procesuale de folosință a debitoarei – sucursală.
  11. 11.Tribunalul Bistrița-Năsăud. 2019. Procedură secundară de insolvență. Debitor cu COMI și procedură de insolvență (concordat) în Italia. Inexistența unui sediu (establishment) în România. Cerere respinsă ca nefiind de competența instanțelor române cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditor.
  12. Judecătoria Sector 2 București. 2023. Procedură principală de insolvență în Austria. Cerere rezoluțiune contract de vânzare bun mobil. Art. 3 alin 1 raportat la art. 4 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015. Lege aplicabilă. Necompetența instanțelor române.
  13. Curtea de Apel București. 2022. Acțiune în pretenții, admisă de instanța de drept comun. Pârâtă cu COMI în Italia, aflată în procedură de insolvență (concordat preventiv). Natura juridică a sucursalei înregistrată în România și efectele operațiunilor desfășurate de sucursală în România. Aplicarea și interpretarea art. 19 și art. 20 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015 privind recunoașterea și efectele în alt stat membru UE a hotărârii în materie de insolvență, prin care s-a interzis dreptul de a face plăți pentru creanțe anterioare. Consecințele nedeschiderii unei proceduri secundare de insolvență în România. 
  14. ÎCCJ. Decizia nr. 6 din 15 mai 2023. Recurs în interesul legii. Efecte asupra procedurii insolvenței, ca procedură de executare silită colectivă, cu caracter special.În considerarea prevederilor art. 227 alin. (2) din Codul civil, sediile sucursalelor, reprezentanțelor teritoriale ori punctelor de lucru sunt sedii (secundare) ale persoanei juridice înseși, ce corespund noțiunii de „sediu al debitorului”.
  15. Curtea de Apel București. 2021. Cerere de recunoaștere procedură principală de insolvență și încuviințare valorificare bunuri. Societate cu COMI și procedura de insolvență în Italia. Lege aplicabilă. Condițiile recunoașterii procedurii principale, limitele verificării judiciare și efecte asupra activelor din România. Proba desemnării practicianului străin și atribuțiile acestuia.
  16. Curtea de Apel Constanța. 2021. Acțiune în pretenții împotriva unei societăți cu COMI și procedură principală de insolvență în Federația Rusă, procedură recunoscută pe teritoriul României prin hotărâre a Curții de Apel București. Suspendarea judecății până la soluționarea dosarului de insolvență. Creditor cu drept de preferință. Aplicarea și interpretarea art. 292 alin. 1 si 2 din Legea nr. 85/2014.
  17. Curtea de Apel Cluj. 2018. Acțiune în pretenții a unei societăți cu COMI și procedură principală de insolvență în Franța, precum și procedură secundară în Italia, formulată de practicianul desemnat în acest scop în procedura secundară prin hotărâre judecătorească. Lipsa calității de reprezentant. Art. art. 3 alin. 2, art. 16 alin 1, art.25 alin. 1, art. 27 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000.
  18. Curtea de Apel București. 2022. Admisibilitate acțiune în anulare a actelor frauduloase în procedura națională de insolvență. Lege aplicabilă, convenția părților, limite. Competența judecătorului sindic român. Art. 117 din Legea nr. 85/2014 vs. art. 12 din Regulamentul (UE) nr. 593/2008. Inaplicabilitatea excepției prevăzute de dispozițiile art. 16 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015.
  19. Curtea de Apel București. 2021. Acțiune constatare denunțare contract formulată de societate cu COMI și procedură de insolvență în Federația Rusă,în temeiul drepturilor conferite de art.295 din Legea nr.85/2014. Conflict negativ de competență. Aplicarea și interpretarea art. 274 alin.1 lit. a, art. 276, art. 281 din Legea nr.85/2014.
  20. Curtea de Apel Iași. 2023. Cerere deschidere procedură insolvență formulată de un creditor cu sediul în Ucraina împotriva unei societăți cu sediul principal în România. Clauză arbitrală inaplicabilă. Competența exclusivă a judecătorului sindic român. Aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 274 alin. 1. lit. d) și art. 285 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, art. art. 2580 alin. (1) Cod civ, art. 1.066, art. 1.072 alin. (1) Cod procedură civilă.
  21. Tribunalul București. 2021. Cerere deschidere procedură insolvență formulată de creditorul român împotriva unei societăți cu sediul principal în Cipru, respinsă ca inadmisibilă, pentru necompetența generală a instanțelor române. Inexistența unui sediu (establishment) al debitorului pe teritoriul României. Art. 3 alin 2 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015. Inaplicabilitatea art. 276 din Legea nr. 85/2014.
  22. Curtea de Apel Timisoara. 2019. Societate cu sediul principal în Germania și un punct de lucru în România. Cerere de deschidere a procedurii secundare de insolvență. Competența instanțelor române. Analiza criteriilor de determinare în România a unui sediu (establishment), în sensulart.2 pct.10 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015. „Sediu permanent" conform art. 8 din Codul fiscal.
  23. Tribunalul Tulcea. 2018. Debitor cu sediu principal într-un alt stat și sucursală înregistrată în România. Cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență respinsă ca nefondată. Art. 3 alin 2 raportat la art. 2 pct. (10) din Regulamentul (UE) nr. 848/2015.
  24. Curtea de Apel Brașov. 2021. Cerere de deschidere a procedurii de insolvență întemeiată pe Legea nr. 85/2014. Debitor cu sediul principal în Moldova și sucursală înregistrată în România. Norme de drept internațional privat aplicabile raportului juridic cu elemente de extraneitate în afara UE. Lipsa capacitate de folosință potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, consecințe.
  25. Tribunalul București. 2019. Societate cu COMI în Spania și sucursală înregistrată în România. Cerere de deschidere a procedurii principale, necompetența generală a instanței române.  Cerere de deschidere a procedurii secundare, inadmisibilitate. Cerere privind procedura teritorială, admisibilitate. Art. 3, art. 2.pct. 10 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015.

Am propus două grupuri de dezbateri pe FACEBOOK și LINKEDIN denumite “INSOLVENȚĂ TRANSFRONTALIERĂ”, care își propun îmbunătățirea colaborării între profesioniști pentru a discuta și a găsi alternative viabile unor probleme complexe generate de procedurile de restructurare și insolvență în context internațional.

Din diverse motive, România a avut o expunere limitată la procedurile de insolvență transfrontalieră. În lipsa unei orientări jurisprudențiale naționale, în prezent instanțele, practicienii în insolvență, precum și mediul de afaceri se confruntă cu tot mai multe probleme generate de insolvența cu elemente de extraneitate. Dezbaterile deschise, cu caracter practic, pot fi utile membrilor sistemului judiciar, practicienilor în insolvență, specialiștilor în domeniul restructurării preventive, societăților aflate în dificultate financiară, creditorilor și investitorilor implicați în activități transfrontaliere pentru valorificarea si protecția drepturilor și activelor aparținând societăților și grupurilor de societăți. Dialogul într-o manieră practică și flexibilă în cadrul acestui grup poate fi un pas pentru a ne adapta mai ușor tendințelor crescânde către dezvoltarea unor întreprinderi și afaceri care implică mai multe jurisdicții și mecanismelor globale ar trebui să fie în atenția autorităților și specialiștilor naționali ca o realitate obiectivă.

 

Citeşte mai departe
15:Noi

New Zeeland case decision of Bucharest Court of Appeal

DOSAR NR. 13682/3/2018

 

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI–SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 2269A

Şedinţa publică de la 15.11.2018

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE – ............................

JUDECĂTOR – ..........................

GREFIER - ..................

 

Pe rol fiind apelul formulat de apelantul .............., reprezentant străin pentru ............. - in lichidare intermediara, persoană juridică din Noua Zeelanda, împotriva sentinţei civile nr. 3220 din 25.05.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă, în dosarul nr. ............, în contradictoriu cu intimata ..........

Dezbaterile au avut loc la data de 08.11.2018, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise a amânat pronunţarea la data de 15.11.2018, când în aceeaşi componenţă a decis următoarele:

 

C U R T E A

 

Deliberând, asupra apelului de față, reține următoarele:

Prin cererea formulată la data de 25.04.2018 petenta ....... - reprezentant .........., în calitate de lichidator provizoriu, a solicitat recunoaşterea procedurii de insolvenţă derulate în Noua Zeelandă, în baza art. 289 alin. 2 lit. a din Legea nr. 85/2014.

În cadrul cererii petenta arată că este o societate de asigurare înmatriculată în Noua Zeelandă, supusă unei proceduri principale de insolvenţă în baza hotărârii nr. NYHC 264/23.02.2018 pronunţată de Înalte Curte a Noii Zeelande în dosarul nr. CIV -2018 44-00306.

La data  17. 05.2018 ............. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, invocând inadmisibilitatea cererii, prin raportare la dispoziţiile art. 274 alin. 2 lit. b din Legea nr. 85/2014 care exclud societăţile de asigurare de la procedura de recunoaştere şi prematuritatea şi lipsa de interes a cererii prin raportare la inexistenţa unei hotărâri definitive a instanţelor din Noua Zeelandă de deschidere a unei proceduri de insolvenţă, astfel încât nu există o procedură străină de insolvenţă în sensul Legii nr. 85/2014.

Prin încheierea din data de 18.05.2018 Tribunalul București, secția a VII-a civilă a admis în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către ............., a respins excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române şi a constatat competenţa internă materială şi teritorială a Tribunalului Bucureşti de soluţionare a cauzei.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată de către ............., instanţa constată că cererea de recunoaştere a unei proceduri străine de insolvenţă are un caracter necontencios, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 527-540 Cod procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu procedura insolvenţei. Procedura necontencioasă nu împiedică intervenţia unor terţi ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre, aşa cum rezultă expres din dispoziţiile art. 531 şi 532 Cod procedură civilă, care permit atât intervenţia terţilor, cât şi posibilitatea judecătorului de a dispune citarea din oficiu a unor astfel de persoane.

Dacă în ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de a dispune introducerea din oficiu a unor persoane în cauză în cadrul unei proceduri necontencioase, art. 78 alin. 1 din Codul de procedură civilă a stabilit şi cadrul procesual necesar, în privinţa modului în care terţii pot interveni din proprie iniţiativă nu au fost făcute precizări.

Cu toate acestea, în condiţiile în care legiuitorul a dat posibilitatea judecătorului să dispună introducerea forţată a unor astfel de persoane în cauză, cu atât mai mult nu li se poate refuza terţilor dreptul de a formula ei înşişi o astfel de cerere, singura instituţie la care poate fi raportată o astfel de cerere fiind cea a intervenţie voluntare, prevăzută de art. 61 din Codul de procedură civilă.

Intervenientul este o societate care a intrat în raporturi contractuale cu petenta şi căreia  aceasta din urmă urmăreşte să îi opună în litigiul derulat în faţa instanţelor române  procedura de insolvenţă derulată în Noua Zeelandă .  Odată recunoscută, procedura de insolvenţă ar avea efect de suspendare al litigiului de drept comun, conform art. 293 din Legea nr. 85/201. Din această perspectivă, ............. justifică un interes propriu în formularea unei cereri de intervenţie.

Este adevărat că acesta nu formulează o pretenţie în sensul curent al termenului,  urmărind să împiedice obţinerea de către petent a recunoaşterii procedurii de insolvenţă, dar în contextul unei proceduri necontencioase această cerere nu poate îmbrăca decât forma unei intervenţii în interes propriu.

În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, instanţa constată că art. 276 din Legea nr. 85/2014 stabileşte competenţa instanţelor române în soluţionarea unei cereri de recunoaştere  pe teritoriul României a unei proceduri se insolvenţă derulate într-un stat străin. Este  evident că o recunoaşterea unei proceduri de insolvenţă pe teritoriul României nu ar putea fi dispusă de către instanţele unui alt stat. În ceea ce priveşte competenţa internă materială, art. 276 din Legea nr.  85/2014 o stabileşte în favoarea tribunalului, la literele A şi B ale acestui articol fiind menţionate criteriile de stabilire a competenţei teritoriale. Întrucât petenta nu se încadrează în aceste criterii competenţa teritorială se stabilește conform normei generale prevăzute de art. 1072 alin. 2 Cod procedură civilă, aplicabile prin raportare la art. 279 din Legea nr. 85/2014, potrivit căreia, în cazul imposibilităţii identificării instanţei competente, cauza se soluţionează de către Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr 3220/ 25.05.2018 Tribunalul Bucureşti - secţia a VII-a civila a respins cererea de recunoaştere a procedurii de insolvenţă formulată de debitorul ............ - în lichidare intermediară, prin reprezentant ............. ca neîntemeiată, a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de ................... .

În motivare instanța reține, în esență, că Regulamentul 848/2015 (neaplicabil în cauză), care reglementează la nivel european procedurile de insolvenţă, nu se aplică în ceea ce priveşte societăţile de asigurare, excluse în mod expres de dispoziţiile art. 1 alin. 2 alături de procedura instituţiilor de credit, firme de investiţii şi organisme de plasament colectiv. În ceea ce priveşte legislaţia naţională, procedura de insolvenţă în materia societăţilor de asigurare este reglementată în mod distinct, prin norme derogatorii de la dreptul comun în materie, respectiv prin Capitolul IV Titlul II din Legea nr. 85/2014.

Potrivit art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014,  prevederile cuprinse în capitolul II, inclusiv cele care reglementează recunoaşterea unei proceduri de insolvenţă derulată într-un stat terţ de care se prevalează petenta, nu se aplică în cazul unei proceduri de insolvenţă pentru care există norme speciale derogatorii de la dreptul comun şi care are drept obiect societăţi de asigurare, instituţii de credit sau de investiţii. Normele derogatorii nu privesc procedura de recunoaştere a procedurilor străine de insolvenţă, ci norme cu caracter special care guvernează procedura propriu-zisă de insolvenţă în dreptul intern, norme care există în Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte procedurile aplicabile tuturor acestor tipuri de societăţi  şi care derivă din specificul obiectului de activitate.  Această concluzie derivă direct din modul de redactare al textului de lege, respectiv „ procedura de insolvenţă pentru care există norme derogatorii”.

Acesta este în general raţionamentul care determină excluderea societăţilor de asigurare de la nomele general aplicabile în domeniul cooperării internaţionale, existenţa unor norme naţionale specifice care guvernează procedura de insolvenţă a unor astfel de societăţi, prin raportare la obiectul lor de activitate.

De altfel,  art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 exclude la de aplicare întregul capitol care reglementează raporturile de statele terţe în materie de insolvenţă, nu numai procedura aplicabilă recunoaşterii. 

Insolvenţa transfrontalieră în materia societăţilor de asigurare este reglementată distinct, în capitolul IV al titlului III din Legea nr. 85/2014, astfel încât se poate aprecia că şi din punct de vedere al insolvenţei transfrontaliere  a societăţilor de asigurare există norme speciale.

Legiuitorul român a înţeles să reglementeze şi să recunoască numai procedurile de insolvenţă privind societăţile de asigurare din state membre cu sucursale în România sau a sucursalelor din state membre a unor societăţi de asigurare din state terţe, cu privire la care se derulează proceduri de insolvenţă în statele membre şi care au activat pe teritoriul României, în contextul în care raporturile juridice transfrontaliere privind insolvenţa societăţilor de asigurare nu a fost reglementată la nivel european.

Tocmai datorită specificului societăţilor de asigurare, regulile privind insolvenţa transfrontalieră a acestor societăţi cu sediul sau sucursale în state membre este privită în mod diferit de regulile care guvernează insolvenţa transfrontalieră a celorlalte societăţi, concepţia legiuitorului fiind diferită. Astfel, dacă în cazul unor societăţi obişnuite, fie că au sediul în state membre şi intră sub incidenţa Regulamentului  848/2015, fie că au sediul în state terţe şi sunt aplicabile dispoziţiile capitolului II din titlul III al Legii nr. 85/2014 există posibilitatea derulării unei proceduri principale şi a unei proceduri teritoriale, exclusiv cu privire la drepturile şi bunurile de pe teritoriul unui stat unde au un sediu, în ceea ce priveşte societăţile de asigurare regula este aceea că procedura de insolvenţă se derulează numai în statul în care societatea are sediul principal şi produce efecte şi cu privire la celelalte sucursale ( art. 324 şi 332 din Legea nr. 85/2014), iar efectele sunt cele derivate din legea sub imperiul căreia este derulată procedura. În condiţiile în care legiuitorul român a înţeles să trateze insolvenţa transfrontalieră a societăţilor de asigurare cu sedii /sucursale în state membre în mod diferit faţă de insolvenţa celorlalte societăţi care intră sub incidenţa Regulamentului nr. 848/2015, nu se poate aprecia să intenţia legiuitorului a fost aceea ce a permite aplicarea normelor generale care guvernează insolvenţa transfrontalieră a societăţilor cu un obiect de activitate obişnuit în raporturile cu statele terţe şi procedurilor de insolvenţă care privesc societăţile de asigurare cu sediul în aceste state.

În acest context, dispoziţiile art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014  nu pot fi interpretate decât în sensul în care intenţia legiuitorului a fost aceea de a exclude societăţile de asigurare, pentru care a prevăzut norme specifice atât în procedura internă de insolvenţă, cât şi a insolvenţei transfrontaliere, de la aplicabilitatea capitolului II al titlului III al Legii nr. 85/2014, inclusiv în ceea ce priveşte recunoaşterea procedurilor de insolvenţă derulate în state terţe, nemembre al Uniunii Europene.

O interpretare a dispoziţiilor art.274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 în sensul invocat de către petent, în care dispoziţiile derogatorii pentru societăţile care au ca obiect bănci, societăţi de asigurare şi servicii de investiţii trebuie să reglementeze recunoaşterea procedurilor de insolvenţă a unor astfel de societăţi cu sediu într-un stat terţ ar semnifica ca aceste limitări raportate la obiectul de activitate să nu se aplice niciodată, or textul de lege trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, nu în sensul în care nu produce nici un efect.

În condiţiile în care, prin raportare la obiectul de activitate al societăţii care formulează cererea de recunoaştere a procedurii de insolvenţă, se constată că întregul capitol II al titlului III din Legea nr. 85/2014 nu este aplicabil, nu se mai impune a se analiza şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.289 din Legea nr. 85/2014 pentru recunoaşterea hotărârii.

Împotriva încheierii din data de 18.05.2018 și a sentinței 3220/25.05.2018 a formulat apel ............... acţionând ca reprezentant străin pentru ................ - în lichidare interimară, solicitând schimbarea în parte a încheierii apelate, în sensul respingerii cererii de intervenţie în interes propriu ca inadmisibilă şi menţinerii celorlalte dispoziţii din această încheiere, anularea în tot a sentinţei atacate  şi trimiterea cauzei la rejudecare; în subsidiar schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii introductive si recunoaşterii în România, ca procedură străină principală, a procedurii de lichidare interimară derulată în Noua Zeelandă la care a fost supusă debitoarea ................... ca efect al Hotărârii nr. [2018] NZHC 264 din 23.02.2018, pronunţată de Înalta Curte a Noii Zeelande în Dosarul nr. CIV-2018-404-000306;           respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție formulată de către ........

În motivare, se arată că procedura în care se judecă o cerere de recunoaştere este una necontencioasă, conform art. 527 C.pr.civ., căci apelanta-petentă nu urmăreşte stabilirea niciunui drept împotriva vreunei alte persoane, ci solicită numai cererea de asistenţă internaţională, în sensul că solicită ca procedura de lichidare interimare la care este supusă debitoarea CBL în Noua Zeelandă să fie recunoscută pe teritoriul România. O asemenea recunoaştere nu naşte, nu stinge şi nici nu modifică în vreun fel conţinutul vreunui raport juridic, adică nu alterează în niciun fel drepturile vreunui terţ. Creanţele sau alte drepturi pe care le au sau le-ar putea avea terţii împotriva debitoarea CBL nu dispar şi nici nu se modifică. Singurul efect este că procedura de realizare a acestor drepturi este una specială şi colectivă. Dar, drepturile substanţiale ale terţilor nu sunt afectate în esenţa lor.

Conform art. 532 alin. (2) teza a Il-a C.pr.civ., persoanele ale căror interese ar putea fi afectate sunt „ascultate”. Deci, instanţa poate asculta orice persoană care crede că ar avea interesele afectate, însă persoana ascultată nu devine parte la procedura necontencioasă. Deci, cererea de intervenţie accesorie trebuie respinsă ca inadmisibilă.

Chiar dacă persoana ascultată ar putea deveni intervenient, totuşi, în cauza de faţă cererea de intervenţie principală formulată de intimata-intervenientă Gothaer nu are un petit propriu, adică nu are o pretenţie concretă dedusă judecăţii, deci nu satisface condiţiile impuse de art. 62 alin. (1), raportat la art. 194 lit. c) C.pr.civ.

Obiectul unei cereri de intervenţie principală trebuie să fie identic cu al unei cereri de chemare în judecată şi să aibă o existenţă de sine stătătoare, chiar şi în lipsa acţiunii principale.

Conform art. 196 alin. (1) C.pr.civ., lipsa obiectului cererii atrage nulitatea acesteia. Deci, o cerere de intervenţie fără obiect este nulă, deci inadmisibilă.

În cadrul procedurii de recunoaştere în România a unei proceduri străine, terţii nu pot fi decât ascultaţi, neputând fi intervenienţi în interes propriu, ei neputând pretinde pentru sine dreptul de recunoaştere în România a procedurii străine, căci acest drept este un drept intuituu personae al unui debitor dintr-un stat non-UE.

Pe de altă parte, lipseşte chiar şi interesul propriu în promovarea cererii, întrucât efectul suspendării litigiului de drept comun dintre părţi nu este unul direct şi imediat, ci reprezintă o posibilitate, apanaj al instanţei ce judecă respectivul litigiu (art. 293 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014).

Mai mult, conform art. 65 alin. (3) C.pr.civ., după ce a admis în principiu cererea de intervenţie principală, instanţa trebuia să fi acordat un termen pentru depunerea întâmpinării şi, pentru că această amânare obligatorie ar fi întârziat judecarea cererii de recunoaştere, atunci instanţa ar fi trebuit să fi disjuns cererea de intervenţie principală, conform art. 66 alin. (2) C.pr.civ. Fireşte, dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, cererea de intervenţie principală nu ar fi putut fi soluţionată în mod distinct tocmai pentru că nu conţine o pretenţie concretă.

Pe apelul în principal susține apelanta că în realitate, deşi instanţa de fond a respins cererea de recunoaştere ca „neîntemeiată”, în realitate cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, instanţa de fond nemaiintrând deloc în cercetarea fondului, aşa cum rezultă din penultimul paragraf al motivării din sentinţa apelată.

Pentru a respinge ca neîntemeiată o cerere, ar trebui ca reclamantul să aibă vocaţia la dreptul dedus judecăţii, dar să nu fi dovedit temeinicia dreptului său. Deci, pentru a respinge ca neîntemeiată o cerere ar trebui ca fondul acţiunii să fi fost analizat. Or, în cazul de faţă, instanţa nu a ajuns deloc la fondul cererii de recunoaştere, căci a hotărât că o asemenea cerere nu poate fi deloc analizată dacă ea este formulată de un asigurător dintr-un stat terţ non-UE.

Cererea de recunoaştere este admisibilă şi trebuie analizată pe fondul său, întrucât considerentele instanţei de fond cu privire la aplicarea prevederilor legale anterior menţionate nu au la bază un raţionament juridic corect.

În primul rând, făcând aplicarea metodei de interpretare prin analogie la Regulamentul nr. 848/2015, cu dorinţa primirii unui indiciu în cauză, instanţa se îndepărtează de fondul şi realităţile problemei de drept deduse judecăţii, sens în care este evident (şi chiar recunoscut, ulterior, în considerente) că Regulamentul nr. 848/2015 nu are aplicabilitate în cauză.

În al doilea rând, în realitate, CBL nu are la îndemână nicio altă cale juridică pentru recunoaşterea pe teritoriul României a procedurilor de insolvenţă la care este supusă în Noua Zeelandă. Astfel, asigurătorii din state terţe non-UE ar ajunge să fie discriminaţi faţă de asigurătorii din state membre UE, pe criteriul sediului. Or, raţionamentul discriminator al instanţei de fond nu are o justificare pentru care o discriminare pe criteriul sediului să fie legitimă şi proporţională. Astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ în art. 274 alin. (2) pentru inaplicabilitatea capitolului II al titlului III din Legea nr. 85/2014, respectiv existenţa unor dispoziţii speciale derogatorii de la norma de drept comun şi care au ca obiect societăţile de asigurări-reasigurări.

Chiar instanţa de fond recunoaşte că prevederile existente privind societăţile de asigurări-reasigurări nu privesc şi procedura de recunoaştere a procedurilor străine de insolvenţă pentru cazuri precum cel de faţă, însă, cu toate acestea, decide în sensul respingerii acţiunii. Cu alte cuvinte, interpretarea adoptată de instanţă cu privire la prevederile art. 274 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 face, în realitate, ca acestea să nu se aplice niciodată pentru societăţile având acelaşi obiect de activitate cu cel al CBL, limitându-i sfera de aplicabilitate şi încălcând principiul de drept conform căruia normele trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice, nu în sensul în care nu ar produce niciun efect.

Se indică consecinţele acestei decizii, existând riscul ca CBL să fie acţionată în judecată în faţa instanţelor civile române, de drept comun, iar o eventuală suspendare nu se va putea cere acolo decât numai după ce procedura străină la care este supusă în prezent debitoarea va fi fost recunoscută în România, conform art. 293 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

Pe fond apelanta își menţine integral motivele invocate la fond în cererea de recunoaştere.

................... a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului, ca fiind nelegal şi netemeinic, cu menţinerea în totalitate a Sentinţei şi încheierii atacate; Obligarea apelantului-petent la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la cererea apelantului privind schimbarea în parte a încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de intervenţie principale formulate de ...... ca inadmisibilă, se susține că cererea societăţii ........... de intervenţie principală, formulată în faţa instanţei de fond, este perfect admisibilă, potrivit dispoziţiilor legale speciale care reglementează procedura necontencioasă, precum şi a celor generale, din C.proc.civ. Instanţa de fond, în încheierea atacata, a soluţionat în mod corect şi cu o judicioasă motivare problema admisibilităţii intervenţiei terţilor într-o procedură necontencioasă.

Astfel, instanţa de fond a arătat că procedura necontencioasă nu împiedică intervenţia unor terţi, ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre, aşa cum rezultă expres din dispoziţiile art. 531 şi 532 C.proc.civ.

De asemenea, instanţa de fond a efectuat un temeinic raţionament bazat pe argumentul logic afortiori, atunci când a arătat că, în condiţiile în care legiuitorul a dat posibilitatea judecătorului să dispună introducerea forţată a unor astfel de persoane în cauză, cu atât mai mult nu li se poate refuza părţilor dreptul de a formula ele însele o astfel de cerere, iar singura instituţie la care poate fi raportată o astfel de cerere este cea a intervenţiei voluntare, prevăzută de art. 61 C.proc.civ.

Afirmaţia CBL potrivit căreia cererea de recunoaştere în România a procedurii de lichidare interimară a acestei societăţi în Noua Zeelandă nu afectează drepturile terţilor, este vădit neîntemeiată.

Cererea de recunoaştere  vizează în mod direct această societate întrucât este în prezent în litigiu cu CBL în cauza care face obiectul dosarului nr. 8880/3/2016 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă. Intenţia vădită a CBL este aceea de a suspenda judecata respectivei cauze, încercând astfel să se sustragă de la executarea unei hotărâri care i-ar putea fi defavorabilă.

Interesul de a interveni în procedura de recunoaştere din România a fost foarte corect constatat şi motivat de instanţa de fond.

Dreptul pe care legiuitorul l-a conferit instanţei ”să asculte” pe terţi în procedura necontencioasă nu îi limitează acesteia posibilitatea de a audia oral, dar şi de a lua în considerare orice document scris depus de terţ, inclusiv o cerere de intervenţie, atâta timp cât aceasta este permisă de art. 531, aşa cum am arătat.

Cererea de intervenţie are un obiect propriu, bine determinat, exprimat, în afară de excepţiile menţionate la pct. 1 şi 2 din petitul Cererii, prin cererile de la pct. 3 şi 4, şi anume ca instanţa să constate caracterul prematur şi lipsit de temei legal, respectiv inadmisibilitatea cererii de recunoaştere. Aşadar, cerinţa prevăzută de art. 194 lit. c) C.proc.civ., privind obiectul cererii, este pe deplin îndeplinită.

Cerinţele prevăzute de art. 61 C.proc.civ., privind admisibilitatea formulării unei cereri principale de intervenţie, sunt, de asemenea, acoperite. .......... are un "interes” pentru introducerea Cererii de intervenţie, aşa cum prevede art. 61 alin. 1 C.proc.civ. Cerinţa conexităţii, prevăzută de alin. 2 al aceluiaşi articol, trebuie interpretată prin prisma caracterului specific al procedurii necontencioase, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond. Astfel, în condiţiile în care CBL cere ca instanţa de judecată să îi constate un pretins "drept” de recunoaştere în România a procedurii de lichidare interimară din Noua Zeelandă, ar fi vădit injust ca aceeaşi instanţă să ne bareze dreptul nostru, strâns legat de "dreptul” CBL, de a solicita să se constate prematuritatea, lipsa de interes şi, respectiv, inadmisibilitatea "dreptului” petentului.

Critica pe care CBL o aduce instanţei de fond, în sensul că nu a acordat un termen pentru depunerea întâmpinării este neîntemeiată. CBL omite, şi în acest caz, specificul caracterului necontencios al procedurii, care conferă instanţei de judecată dreptul necenzurat de a organiza procedura de judecată după cum crede de cuviinţă, "la aprecierea” sa, inclusiv de a dispune "orice măsuri utile cauzei”, potrivit prevederilor art. 532 C.proc.civ.

Cu privire la Sentinţa de fond, se arată că  petentul, deşi a confirmat că prevederile Capitolului II ("Raporturile cu statele terţe") din Titlul III ("Insolvenţa transfrontalieră”) nu se aplică în materia societăţilor de asigurare/reasigurare, aşa cum prevede art. 274 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 85/2014 (pe care petentul îl citează) şi în consecinţă în cazul acestor categorii de profesionişti se aplică prevederile generale privind recunoaşterea procedurilor străine din Legea nr. 85/2014, şi-a motivat cererea de recunoaştere mai ales pe dispoziţiile art. 287 şi 289 din aceeaşi lege, dispoziţii care fac parte tot din Capitolul II, care nu este aplicabil societăţilor de asigurare /reasigurare.

Această contradicţie in terminis a fost sancţionată de instanţa de fond, care a reţinut în mod corect că intenţia legiuitorului român nu a fost aceea de a permite aplicarea normelor generale care guvernează insolvenţa transfrontalieră a societăţilor din statele terţe care au un obiect obişnuit (adică a Capitolului II din Titlul III di Lege) şi procedurilor de insolvenţă care privesc societăţi de asigurare din acele state terţe.

În acest context, instanţa de fond a procedat la o interpretare corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, în sensul că intenţia legiuitorului a fost aceea de a exclude societăţile de asigurare din statele terţe de la aplicabilitatea Capitolului II al Titlului III al Legii nr. 85/2014.

Afirmaţia apelantului, potrivit căreia instanţa de fond ar fi respins cererea de recunoaştere în fapt ca inadmisibilă, iar nu ca neîntemeiată, este lipsită de orice fundament legal şi logic. Nicăieri instanţa de fond nu a afirmat că asigurătorii/reasiguratorii din statele terţe non-UE nu au dreptul ”de plano” să solicite recunoaşterea în România a procedurilor de insolvenţă la care sunt supuşi în ţările lor de origine. Ceea ce a reţinut instanţa de fond, în mod justificat, este că, faţă de temeiul de drept invocat de către petent în cererea de recunoaştere, cererea este neîntemeiată.

Împrejurarea că instanţa de fond nu a ajuns la fondul cererii de recunoaştere - împrejurare criticată de apelant - este în realitate justificată şi corect motivată de instanţa de fond, care a arătat că, în condiţiile menţionate mai sus, nu se impune a se analiza şi îndeplinirea condiţiilor de recunoaştere a hotărârii străine prevăzute de art. 289 din Legea nr. 85/2014.

Motivele pentru care apelantul apreciază că cererea de recunoaştere este admisibilă sunt lipsite de temei legal şi neîntemeiate.

Referitor la Regulamentul (UE) nr. 848/2015 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvenţă, instanţa de fond a făcut un raţionament logic de analogie util atunci când a reţinut în Sentinţă că acest Regulament, care reglementează la nivel european procedurile de insolvenţă, a exclus din domeniul său de aplicare, printre altele, societăţile de asigurare. Ca atare, Regulamentul oferă un indiciu cu privire la raţiunea pentru care la nivel general procedurile de insolvenţă ale societăţilor de asigurare au fost exceptate de la normele de drept comun aplicabile procedurilor de insolvenţă transfrontalieră.

Este falsă afirmaţia apelantului potrivit căreia asigurătorii din statele terţe non-UE nu ar avea la îndemână nicio cale juridică pentru recunoaşterea pe teritoriul României a procedurilor de insolvenţă la care sunt supuşi în ţările lor de origine, motiv pentru care ar fi "discriminaţi” faţă de asigurătorii din statele membre UE pe criteriul sediului. În realitate, instanţa de fond nu a susţinut nicio secundă acest lucru. Ea nu a făcut, aşa cum este corect procedural, decât să constate că, faţă de temeiul de drept şi argumentele invocate de CBL în cererea de recunoaştere, aceasta este neîntemeiată.

De asemenea, este falsă afirmaţia CBL potrivit căreia nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ în art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, aşa încât, în opinia sa, interpretarea adoptată de instanţă cu privire la acest articol face ca el să nu se aplice niciodată pentru societăţile de asigurare. În realitate, art. 274 alin. 2 din Lege chiar nu se aplică societăţilor de asigurare, pentru că le exceptează în mod explicit, la lit. b).

În ceea ce priveşte existenţa unor norme speciale în materia insolvenţei transfrontaliere a societăţilor de asigurare, instanţa de fond a făcut referire la Capitolul corespunzător din Titlul III al Legii, aşa cum am arătat.

Cu privire la solicitarea apelantului, în subsidiar, de a se pronunţa schimbarea în tot a Sentinţa de fond şi admiterea cererii de recunoaştere solicită respingerea acestei cereri, deopotrivă ca nelegală şi netemeinică, pentru motivele expuse.

Analizând apelul, prin raportare la motivele de apel invocate, Curtea urmează să îl respingă, pentru următoarele considerente:

În ce privește apelul formulat împotriva încheierii din data de 18.05.2018 prin care s-a admis în principiu cererea de intervenție, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a apreciat admisibilă această cerere.

Curtea are în vedere, în ce privește acest aspect, specificul acestei proceduri de recunoaștere, care este o procedură necontencioasă, întrucât nu urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană ci recunoașterea în România a unei proceduri de insolvență derulate într-o altă țară.

Dispozițiile art. 531 cod procedură civilă permit intervenția altor persoane în cauză, iar dispozițiile art. 534 permit persoanelor interesate să formuleze apel. Totodată, dispozițiile art. 78 coroborate cu dispozițiile art. 532 cod procedură civilă permit instanței introducerea din oficiu în cauză a unor terțe persoane, respectiv ascultarea acestora.

În contextul în care, în procedura necontencioasă se urmărește soluționarea unor cereri care nu urmăresc stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, cererea de intervenție formulată de un terț, cerere admisibilă în această procedură, are specificul său, în sensul că prin cererea de intervenție terțul urmărește respingerea/ admiterea cererii, iar nu stabilirea unui drept propriu. O aplicație a acestor dispoziții o reprezintă prevederile art. 71 din OUG nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerțului, care prevăd formularea unor cereri de intervenție la cererile de înregistrare în registrul comerțului, dispozițiile art. 49-56 fiind aplicabile (în actuala reglementare dispozițiile art. 59-67 cod procedură), chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la pretinderea, de către intervenient, pentru sine, a dreptului dedus judecății, sau sprijinirea apărări uneia dintre părți.

Faţă de această împrejurare se întrevede raţiunea dispoziţiilor speciale din procedura necontencioasă care permit intervenția terților, anume aceea de a permite oricărei persoane interesate de a interveni în cadrul procedurii necontencioase, a-și exprima punctul de vedere și a-și susține interesul.

Susține apelanta reclamantă că în speță lipsește interesul intervenientei în susținerea respingerii cererii principale. Cu privire la acest aspect Curtea apreciază că, în mod corect instanța de fond a reținut că interesul intervenientei rezidă în împrejurarea că intervenienta este o societate care a intrat în raporturi contractuale cu petenta, căreia aceasta din urmă urmărește să îi opună în litigiul derulat în fața instanțelor române procedura de insolvență din Noua Zeelandă, cu suspendarea litigiului respectiv. Prin urmare, intervenienta justifică un interes în susținerea cererii de intervenție.

 Față de aceste aspecte, Curtea urmează să respingă apelul formulat împotriva încheierii din data de 18.05.2018.

În ce privește apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 3220 din 25.05.2018, Curtea urmează să îl respingă ca nefundat, pentru următoarele considerente:

Cererea are ca obiect recunoașterea în România, ca procedură străină principală, a procedurii de lichidare interimară derulată în Noua Zeelandă la care a fost supusă debitoarea ................. ca efect al Hotărârii nr. [2018] NZHC 264 din 23.02.2018, pronunţată de Înalta Curte a Noii Zeelande în Dosarul nr. CIV-2018-404-000306.

În mod corect instanța de fond a apreciat că dispozițiile legale pe care se întemeiază cererea nu sunt aplicabile în speța de față.

Un argument în susținerea acestei concluzii îl reprezintă dispozițiile art. 274 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, referitor la domeniul de aplicare a procedurii prevăzute de capitolul II din lege, potrivit cu care : Prezentul capitol se aplică în următoarele situaţii: a) în cazul în care este solicitată asistenţă în România de către o instanţă străină sau de către un reprezentant străin în legătură cu o procedură străină de insolvenţă; b) în cazul în care este solicitată asistenţă într-un stat străin în legătură cu o procedură română de insolvenţă;c)în cazul desfăşurării concomitente a unei proceduri române de insolvenţă şi a unei proceduri străine de insolvenţă referitoare la oricare dintre membrii unui grup de societăţi, în înţelesul art. 5 pct. 35; d)în cazul în care creditorii sau alte persoane interesate dintr-un stat străin sunt interesate să solicite deschiderea în România a unei proceduri prevăzute de prezenta lege sau să participe în cadrul unei proceduri deschise.

Așadar, solicitarea de recunoaștere a procedurii străine în temeiul dispozițiilor invocate se aplică doar în situațiile enumerate de textul anterior redat, în scopul desfășurării în alt stat decât cel în care debitoarea supusă procedurii are sediul social, a actelor de recuperare a creanțelor, în scopul acoperirii pasivelor, prevăzute de legislația insolvenței din statul de origine. Astfel, dispozițiile invocate se aplică în cazul în care este solicitată asistenţă în România de către o instanţă străină sau de către un reprezentant străin în legătură cu o procedură străină de insolvenţă, adică atunci când instanța/ reprezentantul străin solicită ajutor, sprijin în derularea procedurii, justificată de ipotezele avute în vedere de art. 276  (are sediul sucursalei în România, are bunuri în România). Dispozițiile se aplică atunci când se solicită asistenţă într-un stat străin în legătură cu o procedură română de insolvenţă, în ce privește bunurile aflate în acel stat sau în cazul desfăşurării concomitente a unei proceduri române de insolvenţă şi a unei proceduri străine de insolvenţă referitoare la oricare dintre membrii unui grup de societăţi, în înţelesul art. 5 pct. 35. Un alt caz de aplicare a textului este acela în care creditorii sau alte persoane interesate dintr-un stat străin sunt interesate să solicite deschiderea în România a unei proceduri prevăzute de prezenta lege sau să participe în cadrul unei proceduri deschise.

Așadar, niciuna din ipotezele avute în vedere nu se întâlnește în speță, apelanta reclamantă afirmând că se solicită recunoașterea procedurii doar pentru că există riscul ca societatea supusă procedurii să fie acționată în judecată în fața instanțelor de drept comun, iar o eventuală suspendare nu se va acorda acolo decât numai după ce procedura străină la care este supusă debitoarea va fi recunoscută în România. Nu se afirmă însă că este necesară acordarea de asistență în România în vederea derulării procedurii de insolvență deschisă într-o țară terță (în speță, Noua Zeelandă), împrejurare care ar impune recunoașterea procedurii străine în România.

Raportat la dispozițiile art. 276 alin. 1 lit. B, referitor la competență, (care prevede că  Atribuţiile stabilite de prezentul capitol din acest titlu referitoare la recunoaşterea procedurilor străine şi cooperarea cu instanţele străine sunt de competenţa tribunalului, prin judecătorul-sindic, precum şi a reprezentantului român, după cum urmează:…   B. În cazul în care debitorul nu are niciun sediu în România, competent este: a) tribunalul sau oricare dintre tribunalele în circumscripţia cărora se află bunuri imobile aparţinând debitorului, atunci când în obiectul cererii se regăsesc bunuri imobile în mod exclusiv sau alături de alte bunuri;  b) tribunalul în circumscripţia căruia se păstrează registrul în care este înscrisă nava sau aeronava care face obiectul cererii;  c) tribunalul în circumscripţia căruia se află sediul societăţii române la care debitorul deţine valorile mobiliare care fac obiectul cererii;  d) Tribunalul Bucureşti, în cazul în care obiectul cererii îl constituie drepturi de proprietate intelectuală protejate în România, titluri de stat, bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat şi municipale aparţinând debitorului; e) în cazul în care obiectul cererii îl constituie drepturi de creanţă ale debitorului asupra unei persoane sau autorităţi publice, tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul sau reşedinţa, respectiv sediul persoanei sau al autorităţii publice respective), dispoziții relevante în ce privește domeniul de aplicare a prevederilor capitolului II din Titlul Insolvența transfrontalieră, Curtea reține că nu se invocă niciuna dintre ipotezele avute în vedere de acest text, respectiv situația în care societatea cu privire la care se solicită recunoașterea are sediul în România (și se solicită recunoașterea actelor de procedură efectuate în state terțe) sau ipoteza în care societatea are bunuri în România (imobile, nave, aeronave, valori mobiliare, drepturi de proprietate sau drepturi de creanță).

În acord cu cele reținute mai sus, Curtea are în vedere și dispozițiile art. 273 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2014, potrivit cu care Titlul III, intitulat Insolvența transfrontalieră cuprinde     a) norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat în materia insolvenţei;b) norme de procedură în litigii privind raporturile de drept internaţional privat în materia insolvenţei; c) norme privind condiţiile în care autorităţile române competente solicită şi, respectiv, acordă asistenţă cu privire la procedurile de insolvenţă deschise pe teritoriul României sau al unui stat străin. Or, în speță nu se solicită asistență cu privire la o procedură deschisă într-un stat terț, câtă vreme nu se susține (și nu se dovedește) necesitatea desfășurării actelor de procedură specifice insolvenței pe teritoriul României.

Așadar, prezenta cerere, având ca obiect recunoașterea unei proceduri străine referitoare la un debitor care nu are sediul în Romania, nu se încadrează în ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 274 alin. 1 respectiv art. 276 alin. 1 lit. B din Legea nr. 85/2014.

Curtea reține că dispozițiile invocate, fiind dispoziții cu titlu de excepție, sunt de strictă interpretare, și că, în contextul în care solicită recunoașterea hotărârii de deschidere a procedurii (fără a urmări executarea bunurilor aflate pe teritoriul României), poate invoca dispozițiile de drept comun referitoare la recunoașterea hotărârilor străine, respectiv art. 1095 și urm. Cod procedură civilă, evident cu dovedirea condițiilor prevăzute de aceste norme.

În subsidiar, Curtea reține că cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 274 alin. 2 lit. b din Legea nr. 85/2014, potrivit cu care Prezentul capitol nu se aplică în cazul unei proceduri de insolvență pentru care există dispoziții speciale derogatorii de la norma de drept comun și care are ca obiect.. b) societăți și agenți de asigurare/ reasigurare.În acord cu instanța de fond, Curtea reține că dispoziția legală prevede o situație de excepție, în care aceasta nu se aplică în ce privește insolvența societăților de asigurare, pentru care există prevederi derogatorii de la norma de drept comun în ce privește procedura de insolvență aplicabilă, raportat la specificul decurgând din obiectul de activitate al acestor societăți. Cu alte cuvinte, există dispoziții speciale derogatorii de la norma de drept comun care privesc societățile de asigurare, respectiv dispozițiile Capitolului IV din lege, intitulat Dispoziții privind falimentul societăților de asigurare - reasigurare; totodată există dispoziții speciale care reglementează raporturile de drept internațional privat în domeniul falimentului societăților de asigurare – reasigurare, respectiv dispozițiile Capitolului V intitulat Reglementarea raporturilor  de drept internațional privat în domeniul falimentului societăților de asigurare – reasigurare. Existența acestor dispoziții derogatorii de la dreptul comun exclud aplicarea prevederilor capitolului II- Raporturile cu statele terțe, respectiv art. 287 referitor la cererea de recunoaștere a procedurii străine formulate de reprezentantul străin.

Cu privire la aspectele anterior antamate, Curtea reține ca fiind relevante aprecierile instanței de fond, referitoare la împrejurarea că Regulamentul (UE)2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului, (privind procedurile de insolvență), neaplicabil în cauză, oferă indicii cu privire la opțiunea legiuitorului de a exclude aplicarea regulilor de recunoaștere a procedurii de insolvență procedurile de insolvență aplicabile societăților de asigurare. Avem în vedere în acest sens dispozițiile pct. 19 din Preambulul acestui regulament și dispozițiile art. 1 alin. 2 care prevede în mod expres că acest regulament nu se aplică procedurilor de asigurare.

Susține apelanta că, prin raportare la soluția instanței de fond, nu are la îndemână nicio altă cale pentru recunoașterea pe teritoriul României a procedurilor la care este supusă în Noua Zeelandă, precum și că ar fi într-o situație de discriminare față de asigurătorii cu sediul în state membre UE, pe criteriul sediului.  Cu privire la aceste argumente, Curtea reține, în primul rând, că singura consecință pe care aceasta o poate imagina, ca urmare a acestei interpretări, este aceea a respingerii unei cereri de suspendare a judecății acțiunilor formulate împotriva sa, în condițiile în care nu se află în situațiile prevăzute de art. 276 alin. 1 lit. B (nu afirmă că are bunuri în România).

Pe de altă parte, Curtea reține că dispozițiile capitolului V din secțiunea III, intitulat Reglementarea raporturilor de drept internațional privat în domeniul falimentului societăților de asigurare/ reasigurare, are ca domeniu de aplicare, potrivit art. 323, procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare persoane juridice române şi a sucursalelor acestora, cu sediul pe teritoriul altor state membre ale Uniunii Europene, aflate în stare de insolvenţă; procedura falimentului privind o sucursală situată într-un stat membru şi aparţinând unei societăţi de asigurare/reasigurare al cărei sediu este situat într-un stat terţ; condiţiile în care autorităţile implicate se informează şi se consultă reciproc în ceea ce priveşte procedura de faliment a societăţilor de asigurare/reasigurare. Din analiza dispozițiilor legale care reglementează această procedură, rezultă că acestea au în vedere derularea unor acte specifice procedurii de insolvență pe teritoriul altor state decât statul în care această procedură a fost deschisă, state pe teritoriul cărora debitorul are deschisă o sucursală. Or, în speță, apelanta reclamantă nu îndeplinește aceste condiții, astfel că nu se află într-o situație de discriminare față de societățile de asigurare cu sediul pe teritoriul Uniunii Europene.

Așadar, aceste dispoziții nu Creează o discriminare între apelanta reclamantă și societățile de asigurare cu sediul/sucursale pe teritoriul Uniunii Europene, întrucât aceste dispoziții privesc, potrivit art. 324, aplicarea procedurii falimentului acestor societăți; or, în speță, scopul recunoașterii procedurii invocate nu este acela de a efectua acte specifice acestei proceduri pe teritoriul României.

Curtea va respinge cererea intimatei interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată, în contextul în care factura depusă la dosar nu este însoțită de dovada achitării acestora (chitanță, ordin de plată, extras de cont sau orice altă astfel de dovadă.)

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

 

Respinge, ca nefondat,  apelul formulat de apelantul ......., reprezentant străin pentru ............. - in lichidare intermediara, cu sediul social în  , împotriva sentinţei civile nr. 3220 din 25.05.2018 și a încheierii din data de 18.05.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă, în dosarul nr. 13682/3/2018, în contradictoriu cu intimata......................

Respinge cererea intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Cu recurs în 30 de zile de la comunicare.

Cererea de recurs se depune la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 15.11.2018.

 

 

PREŞEDINTE,                                                                       JUDECĂTOR,

...........................                                                                     ............................................

 

 

 

                                                                                                GREFIER,

                                                                                    ................................

Citeşte mai departe
15:Noi

Recognition New Zealand – adoption of MLCBI excluding insurance companies

Recunoaşterea procedurii de insolvenţă derulate în Noua Zeelandă, în baza art.289 ali.2 lit.a din Legea nr.85/2014 privind procedurile de preveniere a insolvenţei şi de insolvenţă

Cererea  având ca obiect recunoașterea unei proceduri străine referitoare la un debitor care nu are sediul în Romania, nu se încadrează în ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 274 alin. 1 respectiv art. 276 alin. 1 lit. B din Legea nr. 85/2014. Dispozițiile invocate, fiind dispoziții cu titlu de excepție, sunt de strictă interpretare, iar  în contextul în care solicită recunoașterea hotărârii de deschidere a procedurii  (fără a urmări executarea bunurilor aflate pe teritoriul României), pot fi invocate dispozițiile de drept comun referitoare la recunoașterea hotărârilor străine, respectiv art. 1095 și urm. Cod procedură civilă, evident cu dovedirea condițiilor prevăzute de aceste norme.

(TRIBUNALUL BUCUREŞTI – SECŢIA A VII-A CIVILĂ

Sentinţa civilă nr.3220/25.05.2018

Prin cererea formulată la data de 25.04.2018 petenta ** - reprezentant **, în calitate de lichidator provizoriu, a solicitat recunoaşterea procedurii de insolvenţă derulate în Noua Zeelandă, în baza art. 289 alin. 2 lit. a din Legea nr. 85/2014.

În cadrul cererii petenta arată că est o societate de asigurare înmatriculată în Noua Zeelandă, supusă unei proceduri principale de insolvenţă în baza hotărârii nr. NYHC 264/23.02.2018 pronunţată de Înalte Curte a Noii Zeelande în dosarul nr. CIV -2018 44-00306.

La dosar au fost ataşate documentele prevăzute de art. 287 din Legea nr. 85/2014.

La data  17. 05.2018 ** a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, admisă în principiu prin încheierea din 18.05.2018.

Prin cererea de intervenţie a fost invocată inadmisibilitatea cererii, prin raportare la dispoziţiile art., 274 alin. 2 lit b din Legea nr. 85/2014 care exclud societăţile de asigurare de la procedura de recunoaştere şi prematuritatea şi lipsa de interes a cererii prin raportare la inexistenţa unei hotărâri definitive a instanţelor din Noua Zeelandă de deschidere a unei proceduri de insolvenţă, astfel încât nu există o procedură străină de insolvenţă în sensul Legii nr. 85/2014.

De asemenea, a fost invocată neîndeplinirea condiţiei reciprocităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti între cele două state.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa constată următoarele.

Recunoaşterea procedurilor de insolvenţă deschise în state nemembre UE este reglementată de prevederile art. 287 -289 din Legea nr. 85/2014, parte din capitolul II al Titlului III – Insolvenţa Transfrontalieră al Legii nr. 85/2014.

Domeniul de aplicare al acestui capitol este stabilit de art. 274 din Legea nr. 85/2014, instanţa urmând să analizeze într-o primă etapă dacă petentei îi sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la recunoaşterea procedurilor de insolvenţă, iar ulterior, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 289 din Legea nr. 85/2014 pentru pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere.

Deşi au fost formulate sub forma unor excepţii de procedură, prin raportare la argumentele aduse în favoarea acestor susţineri de către intervenientă, instanţa constată că în fapt se invocă nerespectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 85/2014 pentru recunoaşterea hotărârii, respectiv inaplicabilitatea procedurii recunoaşterii prevăzute de art. 287 -289 din lege, prin raportare la domeniul de aplicare a acestora, aşa cum a fost restrâns de art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 , respectiv neîndeplinirea cerinţei prevăzute de art. 289 alin. 1 lit . a din Legea nr. 85/2014 privind caracterul de procedură străină.

Instanţa califică astfel excepţiile invocate ca fiind apărări de fond care vor fi analizate în cadrul considerentelor care stau la baza soluţionării cererii, nefiind excepţii de procedură care să facă inutile soluţionarea pe fond a cauzei în sensul art. 245 Cod procedură civilă.

Cu privire la fondul cererii, instanţa constată următoarele .

Petenta este o societate de asigurare înmatriculată într-un stat nemembru UE, Noua Zeelandă, în privinţa căreia a fost luată de către Înalta Curte de Justiţie din Noua Zeelandă  măsura desemnării unui lichidator judiciar provizoriu, în vederea administrării unei proceduri de insolvenţă.

În general, la nivel intern şi internaţional, procedura de cooperare judiciară, de recunoaştere a procedurilor de insolvenţă şi efectele unor proceduri de insolvenţă deschise în alte state sunt tratate în mod distinct de procedurile generale de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti, datorită particularităţilor unor astfel de proceduri.

Astfel, la nivel european, procedurile de insolvenţă care implică mai multe state membre sunt tratate în mod distinct, prin Regulamentul 848/2015 , care derogă de la norma generală stabilită la nivel european în materie de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti în cadrul Regulamentului 1215/2012.

La rândul său, Regulamentul 848/2015, care reglementează la nivel european procedurile de insolvenţă, nu se aplică în ceea ce priveşte societăţile de asigurare, excluse în mod expres de dispoziţiile art. 1 alin. 2 alături de procedura instituţiilor de credit, firme de investiţii şi organisme de plasament colectiv.

Punctul 19 din Preambulul regulamentului explică inaplicabilitatea regulamentului în ceea ce priveşte procedurile de asigurare prin regimul special pe care îl au procedurile de insolvenţă privitoare la aceste societăţi şi competenţele mai largi de intervenţie pe care trebuie să le aibă autorităţile naţionale.

Regulamentul  848/2015 nu este, desigur, aplicabil în cauză, dar oferă un indiciu cu privire la raţiunea pentru care la nivel general este acceptat faptul că o cooperare judiciară internaţională în privinţa  procedurile de insolvenţă ale societăţilor de asigurare nu se poate realiza în acelaşi condiţii cu restul procedurilor de insolvenţă. Astfel, la originea tratamentului diferit în materia cooperării stau particularităţile unei societăţi de asigurare, reflectate în proceduri de insolvenţă specifice, derogatorii de la normele de drept comun.

În ceea ce priveşte legislaţia naţională, procedura de insolvenţă  în materia societăţilor de asigurare este reglementată în mod distinct, prin norme derogatorii de la dreptul comun în materie, respectiv prin Capitolul IV Titlul II din Legea nr. 85/2014.

Insolvenţa transfrontalieră este reglementată în Legea nr. 85/2014 prin titlul III care cuprinde capitole distincte pentru raporturile cu state terţe - nemembre ale Uniunii Europene ( capitolul II ) , raporturile de drept internaţional privat în domeniul instituţiilor de credit ( capitolul IV) şi raporturile de drept internaţional privat în domeniul falimentului societăţilor de asigurare – capitolul V.

Capitolul II reglementează raporturile generale cu state terţe, nu numai recunoaşterea procedurilor de insolvenţă ci şi efectele pe care le au aceste proceduri , odată recunoscute, dar şi cooperarea în cazul derulării simultane a unor proceduri principale şi teritoriale .

Potrivit art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014,  prevederile cuprinse în capitolul II, inclusiv cele care reglementează recunoaşterea unei proceduri de insolvenţă derulată într-un stat terţ de care se prevalează petenta, nu se aplică în cazul unei proceduri de insolvenţă pentru care există norme speciale derogatorii de la dreptul comun şi care are drept obiect societăţi de asigurare, instituţii de credit sau de investiţii.

În reglementarea anterioară, art. 2 din Legea nr. 637/2002, excepţia era definită numai prin obiectul de activitate a societăţii ( asigurări, instituţii de credit  sau de investiţii).

În textul de lege în vigoare a fost adăugată şi menţiunea privitoare la existenţa unor norme derogatorii speciale cu privire la procedura de insolvenţă a tipurilor respective de societăţi, care, deşi pare o condiţie cumulativă, nu face decât să expliciteze motivele care au determinat restrângerea aplicării acestui capitol .

Normele derogatorii nu privesc procedura de recunoaştere a procedurilor străine de insolvenţă, ci norme cu caracter special care guvernează procedura propriu-zisă de insolvenţă în dreptul intern, norme care există în Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte procedurile aplicabile tuturor acestor tipuri de societăţi  şi care derivă din specificul obiectului de activitate.  Această concluzie derivă direct din modul de redactare al textului de lege, respectiv „ procedura de insolvenţă pentru care există norme derogatorii”.

Acesta este în general raţionamentul care determină excluderea societăţilor de asigurare de la nomele general aplicabile în domeniul cooperării internaţionale, existenţa unor norme naţionale specifice care guvernează procedura de insolvenţă a unor astfel de societăţi, prin raportare la obiectul lor de activitate.

De altfel,  art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 exclude la de aplicare întregul capitol care reglementează raporturile de statele terţe în materie de insolvenţă , nu numai procedura aplicabilă recunoaşterii. 

Chiar dacă nu am raporta existenţa unor norme derogatorii la procedura particulară care guvernează procedura internă de insolvenţă a societăţilor de asigurare, normele derogatorii nu pot fi interpretate a privi decât insolvenţa transfrontalieră a insolvenţei societăţilor de asigurare în ansamblul ei.

Regulile de insolvenţă transfrontalieră în materia  societăţilor de asigurare este reglementată distinct , în capitolul IV al titlului III din Legea nr. 85/2014, astfel încât se poate aprecia că şi din punct de vedere al insolvenţei transfrontaliere  a societăţilor de asigurare există norme speciale.

Este adevărat, legiuitorul român a înţeles să reglementeze şi să recunoască numai procedurile de insolvenţă privind societăţile de asigurare din state membre cu sucursale în România sau a sucursalelor din state membre a unor societăţi de asigurare din state terţe , cu privire la care se derulează proceduri de insolvenţă în statele membre şi care au activat pe teritoriul României, în contextul în care raporturile juridice transfrontaliere privind insolvenţa societăţilor de asigurare nu a fost reglementată la nivel european.

Tocmai datorită specificului societăţilor de asigurare, regulile privind insolvenţa transfrontalieră a acestor societăţi cu sediul sau sucursale în state membre este privită în mod diferit de regulile care guvernează insolvenţa transfrontalieră a celorlalte societăţi, concepţia legiuitorului fiind diferită.

Astfel, dacă în cazul unor societăţi obişnuite , fie că au sediul în state membre şi intră sub incidenţa Regulamentului  848/2015 , fie că au sediul în state terţe şi sunt aplicabile dispoziţiile capitolului II din titlul III al Legii nr. 85/2014 există posibilitatea derulării unei proceduri principale şi a unei proceduri teritoriale, exclusiv cu privire la drepturile şi bunurile de pe teritoriul unui stat unde au un sediu, în ceea ce priveşte societăţile de asigurare regula este aceea că procedura de insolvenţă se derulează numai în statul în care societatea are sediul principal şi produce efecte şi cu privire la celelalte sucursale ( art. 324 şi 332 din Legea nr. 85/2014), iar efectele sunt cele derivate din legea sub imperiul căreia este derulată procedura 

În condiţiile în care legiuitorul român a înţeles să trateze insolvenţa transfrontalieră a societăţilor de asigurare cu sedii /sucursale în state membre în mod diferit faţă de insolvenţa celorlalte societăţi care intră sub incidenţa Regulamentului  nr. 848/2015, nu se poate aprecia să intenţia legiuitorului a fost aceea ce a permite aplicarea normelor generale care guvernează insolvenţa transfrontalieră a societăţilor cu un obiect de activitate obişnuit în raporturile cu statele terţe şi procedurilor de insolvenţă care privesc societăţile de asigurare cu sediul în aceste state.

În acest context, dispoziţiile art. 274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014  nu pot fi interpretate decât în sensul în care intenţia legiuitorului a fost aceea de a exclude societăţile de asigurare, pentru care a prevăzut norme specifice atât în procedura internă de insolvenţă, cât şi a insolvenţei transfrontaliere, de la aplicabilitatea capitolului II al titlului III al Legii nr. 85/2014, inclusiv în ceea ce priveşte recunoaşterea procedurilor de insolvenţă derulate în state terţe, nemembre al Uniunii Europene.

O interpretare a dispoziţiilor art.274 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 în sensul invocat de către petent, în care dispoziţiile derogatorii pentru societăţile care au ca obiect bănci, societăţi de asigurare şi servicii de investiţii trebuie să reglementeze recunoaşterea procedurilor de insolvenţă a unor astfel de societăţi cu sediu într-un stat terţ ar semnifica ca aceste limitări raportate la obiectul de activitate să nu se aplice niciodată, or textul de lege trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, nu în sensul în care nu produce nici un efect.

În condiţiile în care, prin raportare la obiectul de activitate al societăţii care formulează cererea de recunoaştere a procedurii de insolvenţă, se constată că întregul capitol II al titlului III din Legea nr. 85/2014 nu este aplicabil, nu se mai impune a se analiza şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.289 din Legea nr. 85/2014 pentru recunoaşterea hotărârii.

Faţă de aceste considerente, instanţa urmează a respingere cererea de recunoaştere şi a admite cererea de intervenţie.

Prin decizia civilă nr. 2269/15.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. 13682/3/2018 hotărârea instanţei de fond a devenit definitivă, prin respingerea apelului ca nefondat.

 

Citeşte mai departe
31:Mai

Training of lawyers on EU instruments on insolvency law and family law (CiviLAW)

The overall objective is to train 630 lawyers from 7 EU Member States (Italy, Spain, Cyprus, Romania, Poland, Greece and the Czech Republic) on the following EU legal instruments in insolvency law and family law.

 A) Insolvency law:

Regulation (EU) 848/2015 of the European Parliament and of the Council on insolvency proceedings (recast)

Directive (EU) 2019/1023 of the European Parliament and of the Council on preventive restructuring frameworks, on discharge of debt and disqualifications, and on measures to increase the efficiency of procedures concerning restructuring, insolvency and discharge of debt, and amending Directive (EU) 2017/1132 (Directive on restructuring and insolvency)

For more information see: https://elf-fae.eu/civilaw/

Citeşte mai departe
11:Mai

Timeliness and perspectives of insolvency in european union law. The role of the case-law of the court of justice of the european union in the evolution of the process of standardization of insolvency law

Professor Augustin FUEREA, PhD

Faculty of Law, “Nicolae Titulescu” University of Bucharest,

Member of the Scientific Council of INPPI

 

LL. D. Andreea DELI

Member of the Governing Board of INPPI

 

Abstract

The need to have Union-wide uniform national legal systems continues to be one of the toughest challenges facing the Member States. In terms of insolvency, this need was answered by the evolution of Regulation (EC) 1346/2000 on insolvency proceedings into the Regulation (EU) 2015/848 on insolvency proceedings. More recently, the publication of Directive (EU) 2019/1023 on restructuring frameworks and insolvency is the proof that the efforts to create a global architecture of restructuring proceedings and the related instruments were not in vain. The case law of the Court of Justice of Luxembourg outlined some material arguments and notions and proved a long time, by clearly setting forth some legal structures meant to protect the EU law, the vulnerability potential of insolvency-related regulations. The actions for voidance of some documents or operations executed during the pre-insolvency proceedings represent such a segment. However, this is not the only one and this report attempts at proving so in that it supports the uniformizations endeavors, in particular in light of the strategic/critical role which insolvency came to occupy in terms of efficiency and impact on the economic phenomena.

Keywords: Regulation (EU) 2015/848, Directive (UE) 2019/1023, uniformization, insolvency, restructuring proceedings, avoidance actions, prejudicial acts, forum shopping

 

  1. Preliminary remarks

It is obvious that the “Lisbon moment” has been, and continues to be, a significant stage in the developments the European Union has had. These developments have resulted, first of all, in the European Union’s acquisition of its legal personality[1], a personality which confers it the opportunity to establish specific legal relations (assuming rights and obligations) either with the Member States or with third States, acting independently in the field of international relations (including of an economic nature).

Thus, according to Article 21 para. (2) of the Treaty on European Union (TEU), “the Union shall define and pursue joint policies and actions and shall act to ensure a high level of cooperation in all areas of international relations” in order to achieve a number of goals. Among these purposes, we consider that three are relevant to our approach. We refer, first of all, about the purpose referred to in subparagraph d) of Article 21 para. (2), in the sense of “promoting sustainable economic, social and environmental development (...)”. Second of all, in subparagraph e) there is a reference to encouraging “the integration of all countries into the world economy, including through the gradual removal of barriers to international trade”. Thirdly, and, in our opinion, the most significant, it draws the attention, theory and practice of the field, the purpose mentioned in para. h) of the same article, respectively paragraph, with direct reference to the promotion of “an international system based on stronger multilateral cooperation and good global governance”.

Corroborated with the above information, established in the fundamental legislation of the European Union (Treaty on the European Union and Treaty on the Functioning of the European Union – post Lisbon 2007/2009), we consider as edifying for our analysis on the need to standardize, but also to comply with the conduct of Member States and economic operators, implicitly, are also those aspects related to the distribution of competences at European Union level[2]. In this respect, areas of economic relevance are mostly placed under the exclusive competence of the EU[3], under the competence shared between the European Union and the Member States respectively[4].

This is method chosen that has proved possible and required to switch from Regulation (EC) No. 1346/2000 on insolvency proceedings[5] to Regulation (EU) 2015/848 on insolvency proceedings[6], but not only.

The European Commission’s proposal for a Directive[7] on preventive restructuring frameworks, discharge of debt and disqualifications, as well as measures to increase the efficiency of restructuring, insolvency and discharge of debt procedures concerning restructuring and insolvency[8] (hereinafter referred to as the Directive on restructuring frameworks and insolvency, or the Directive) was registered[9] on 22 November 2016. This is the first initiative of the European Commission to structurally standardize the complicated architecture of Member States’ insolvency law, with a strong impact on the developments in the economic environment[10].

It is relevant, from the point of view of the systemic character assigned to the need to standardize this legislative component within the European Union, is the very need to reduce “the most significant barriers against the free movement of capital arising from the differences in the legal frameworks of the Member States in the field of restructuring and insolvency” [11].

However, at the deep level of the impact that the phenomenon of insolvency has generated and continues to generate at Union’s level[12], it has been taken into account that “the inefficiency of national insolvency frameworks and the differences between these frameworks generate legal uncertainty, obstacles to the recovery of claims by creditors and barriers to the efficient restructuring of viable companies in the EU, including for cross-border groups [13].

The Directive on restructuring frameworks and insolvency is a first and decisive step taken by the Member States, nevertheless we consider that there is a more significant need than that[14]. In the same order of ideas, after the adoption of the Directive, the academic environment has expressed the view that Member States have tried, and ultimately succeeded, to remain consistent with the national specificities of their legal systems[15].

The insolvency, in addition to being considered a legal instrument intended to save or, on the contrary, to eliminate debtors in difficulty from the economy or even in financial deadlock, is the area in which the law interferes most with the economic phenomenon[16].

Thence, given the need to identify uniform, correlated and integrated mechanisms that provide an expected level of predictability to the participants in complex cases of restructuring and insolvency at union level, the solutions provided by the Court of Justice of the European Union (CJEU) is a more than required research approach.

The purpose of analyzing such solutions of the Luxembourg Court, which have crystallized, over time, substantive reasoning, is determined by the need to understand the subject matter of restructuring and insolvency as a special matter, derogating from the ordinary law. Moreover, such solutions provide, in turn, arguments per se, able of convincing regarding the risks existing in relation to the maintenance of substantial differences between the systems of law incidental to that field[17].

Although the solutions of the Court of Justice of the EU have taken into account the interpretation and application of the Union law, however, through the correlations made in the argumentative structure, through the parallelism taken into account between the substantive (national) law of a Member State and the EU legal acts, the Court has formulated principles which, mutatis mutandis, are the key elements in the need for uniformity[18].

In this context, the motivation that the CJEU promoted in the Seagon judgment[19], underlaying the amendments to Regulation (EU) 2015/848 on insolvency proceedings, must be taken into account[20]. Thus, the Court considered that the regulation “confers (...) an international jurisdiction of the Member State on whose territory the insolvency proceedings have been commenced [including] for the adjudication of actions arising directly from those proceedings and closely related to it. Such a concentration of all actions relating directly to the insolvency of a [company] brought before the courts of the Member State competent to open insolvency proceedings also appears consistent with the objective of improving efficiency and speeding up insolvency proceedings [21].

The criterion established by the European Union court, in relation to the “effect of the concentration of actions directly related to the insolvency procedure” also substantiated the motivation of the High Court of Cassation and Justice in its decision no. 17/20.07.2020 pronounced in an appeal in the interest of the law in the matter of the competences of the syndic judge[22].

Moreover, the transposition of that reasoning of the Court of Justice of the EU into the content of Regulation (EU) 2015/848 is to be found in recital (35) itself[23].

 

  1. Qualification of the legal regime of the law subject to an action in implementation

Relevant to our approach is the judgment of the Luxembourg court in Case SCI Senior Home v. Gemeinde Wedemark, Hannoversche Volksbank eG [24], which is the subject of further analysis.

The law issue arises from the possibility of the applicability or non-applicability of the suspension of foreclosure (in this case, a suspension governed by the national provisions of French law, where the insolvency proceedings have been commenced against the debtor Senior Home) in respect of an asset belonging to the debtor Senior Home, which was located in Germany, a State where the substantive law considers unpaid taxes as “rights in rem”.

Article 5 of Regulation (EC) Regulation (EC) No 1346/2000 on insolvency proceedings, entitled “Rights in rem of third parties”, provided that: “the commencement of insolvency proceedings shall not affect the rights in rem (underlined by us) of a creditor or third party over tangible or intangible, movable or real estate property – both individually determined assets and constituted in universalities whose composition may change – belonging to the debtor and which are on the territory of another Member State at the time of the commencement of the of the procedure”.

In settling the case, the Court relied on the following legal arguments: according to the provisions of Regulation (EC) No 1346/2000, the insolvency proceedings commenced against the debtor Senior Home are subject to French law. Under the French law, the commencement of judicial reorganization proceedings would, in essence, prevent the forced sale in respect of the property located in Germany. On the other hand, under that regulation, the commencement of insolvency proceedings cannot affect the rights in rem of a creditor or third party over assets belonging to the debtor who are located in the territory of another Member State.

The German Land Tax Act, classified as “Tangible security”, provides that “land tax is a public obligation over the taxable asset”.

By its judgment, the Court allowed the foreclosure, in the territory of the German State, of real estate property belonging to the assets of a debtor, which was under reorganization proceedings, in France, since the substantive law of the German State classifies the unpaid tax on a real estate property as a right in rem and not as a claim. Thus, according to the Court, “Regulation (EC) No 1346/2000 is based on the principle of equal treatment of creditors and that its provisions must be applied regardless of the nature, whether commercial or otherwise, of claims guaranteed by rights in rem. Therefore, as regards the possibility for creditors to register in writing their claims in insolvency proceedings, (...) the Regulation excludes any discrimination on the part of the tax bodies and social security bodies of Member States other than the State in whose territory insolvency proceedings have been commenced. As such, the question that must be answered is whether the Article [on the rights in rem of third parties] of Regulation (EC) No 1346/2000 must be construed as representing a “right in rem” as provided by the [Regulation] as a guarantee established under a provision of national law, such as that at issue in the main litigation, according to which the real estate property of the land tax debtor is automatically encumbered by a public burden and that owner must tolerate the foreclosure over that real estate property for which the tax claim is being established?”[25].

The solution ordered for this case confirms that the exceptions to the procedural rule on the suspension of foreclosure, which is essential in the matter of restructuring and insolvency, must be complied with, but such exceptions may consist in the legal characterization which the substantive law of each Member State awards in respect of rights in rem or claims. By comparison, what national insolvency law qualifies as a claim right or, at most, a preferential legal cause[26] in French law is regulated as a right in rem.

The difference is a substantial, because it generates different effects in relation to the legal characterization of the right under consideration.

 

  1. Inadmissibility of revocatory actions in insolvency matters. The risk of forum shopping

The analysis that we are developing further, starting from the Ruling Nike European Operations Netherlands BV v. Sportland Oy[27], has as its starting point the fact that these actions, which can be considered a vulnerable spot of trust with which the participants in the legal circuit relate to the future insolvent debtor, are considered essential for this matter.

Such actions are referred to in the legal literature as “avoidance actions [28] and are aimed at the annulment or revocation of acts or operations carried out before the commencement of insolvency proceedings. It is precisely in view of this vulnerability that the Restructuring Frameworks Directive provided for a high level of protection, in Article 18, for financing granted for the purpose of restructuring. In this respect, “Member States shall ensure that, in the event of a debtor’s subsequent insolvency, transactions which are reasonable and immediately required for the negotiation of a restructuring plan are not declared void, voidable or exempt from foreclosure on the grounds that such transactions are detrimental to the insolvency estate, unless other additional grounds provided for by national law are present”.

Returning to the question of law examined by the Court of Justice of the EU in the Case Sportland Oy[29], it takes into account the situation in which, in an action for the restitution of payments made prior to insolvency, the law of the Member State governing the act itself applies, but which does not allow “in any case, to challenge the act (underlined by us)”.

According to the provisions of Regulation (EC) No 1346/2000, the article relating to the fact that the law of the state of the commencement determines the conditions for commencing, conduct and closure of insolvency proceedings, which shall determine, in particular, the rules on the nullity, annulment or unenforceability of acts detrimental to the creditors’ meeting[30] “shall not apply if the person who has acquired benefits as a result of an act detrimental to the creditors’ meeting proves that: (i) that act is subject to the law of another Member State other than that of the state in which the proceedings were commenced and (ii) that law does not, in any case, allow an appeal to be brought against the act”.[31]

The facts were as follows: Sportland, a company governed by the Finnish law, sold products supplied by Nike, a company established in the Netherlands, under a franchise agreement. According to that agreement, which was subject to the Netherlands law, Sportland paid Nike debts which reached maturity for the purchase of stocks provided for in that agreement. In 2009, the commencement of insolvency proceedings against Sportland was ordered. The trustee in bankruptcy of the latter company brought a bankruptcy revocatory action seeking the annulment of the payments and ordering Nike to repay the amounts paid, as well as to pay the interest, according to the provisions of the Law on the reinstatement of the bankruptcy assets. Nike argued that the action should be dismissed, relying on Article 13 of Regulation (EC) No 1346/2000, determining that the payments challenged were covered by the Dutch law. However, under the Insolvency Law, those payments could not have been annulled.

Regarding that situation, the Court has decided that, indeed, if the law of the Member State governing the agreement between the parties does not allow it to be annulled in insolvency proceedings, an action to set transactions aside seeking the repayment of payments is inadmissible, but the burden of proof as to whether it is impossible to cancel payments lies with the Respondent in the action for annulment.

In this respect, the main considerations of the Court were as follows:

- the article relating to harmful acts of Regulation (EC) No 1346/2000 “must be construed as meaning that its application is subject to the condition that the act in question cannot be challenged under the law applicable to that act (lex causae), taking into account all the circumstances of the case[32]”.

- “for the purposes of the application of [the provisions relating to harmful acts] – and in the event that the Respondent in an action for ascertaining the nullity, an action for annulment or an action for a declaration of the unenforceability of an act relies on a provision of the law applicable to that act (lex causae) according to which that act is open to challenge only in the circumstances provided for in that provision, lies with the Respondent to refer to the absence of those circumstances and to bring evidence to that effect”.[33]

- the article of Regulation (EC) No 1346/2000 which concerns the aspects of detrimental acts “must be construed as meaning that [the expression] “does not allow (...), in any case, to challenge that act” refers, in addition to the provisions of the law applicable to that act (lex causae) applicable to insolvency matters, to all the provisions and general principles of that law[34]. [That article] must be construed as meaning that the Respondent in an action for ascertaining the nullity, an action for annulment or an action for a declaration of the unenforceability of a measure must demonstrate that the law applicable to that act (lex causae), as a whole, does not make it possible to challenge that act. The national court that received such an action cannot consider that it is the responsibility of the Petitioner to prove the existence of a provision or principle of that law under which that measure may be challenged only where that court considers that the Respondent has actually proved, in the first instance, in view of the commonly applicable rules of its national procedural law, that, under the same law, the act in question is unassailable” [35].

The court’s ruling draws attention to the need of complying with the right of each Member State to regulate, at legislative level, the extent to which an agreement may be annulled or, lato sensu, terminated in the event of insolvency. In other words, the diversity of laws relating to acts or transactions relating to the period before the commencement of insolvency proceedings (“the suspect period”) may lead to the successful invocation of a legal, objective impediment to the exercise of those actions for annulment.

It is precisely such compliance with specific elements, which, however, creates an intangible regime with regards to certain acts or operations that are intended to affect the insolvency estate, that creates the need for uniformity.

Moreover, the existence at Member State level of such “legal causes of impunity” of the legal act in which the insolvent debtor took part may give rise to the premises of a real “forum shopping”, i.e. the debtor will be tempted to attract the insolvency jurisdiction of that or those jurisdictions which would not allow the act in question to be abolished.

Two other judgments of the Court of Justice in Luxembourg highlight and “refine” the rule on this true “admissibility analysis” with regard to actions for annulment.

Thus, in the first of those judgments, delivered in Vinyls Italia SpA v. Mediterranea di Navigazione SpA[36], the question was examined in the light of the procedural conditions under which it is required to examine the admissibility of actions for annulment.

The main dispute brought before the Tribunale Ordinario di Venezia was between Vinyls Italia, a bankrupt company established in Venice, and Mediterranea, which has its registered office in Ravena (Italy). The subject-matter of the dispute concerned an application for revocation in respect of two payments made in the context of the performance of a chartering agreement concluded in 2008, whose validity was extended by an Addendum of December 2009. Those payments, amounting to EUR 447,740.27, were made by Vinyls Italia to Mediterranea before the first of those companies was subject of a special management procedure which subsequently led to its bankruptcy.

Vinyls Italia’s liquidator argued that the payments at issue had been made with delays in the light of the contractual periods, at a time when it was well known that that company was insolvent and that those payments could be revoked, according to the Bankruptcy Act.

Mediterranea objected to the revocation, considering that those payments had been made in the context of the performance of an agreement which the parties had chosen to submit to English law. According to English law, which is decisive under Regulation (EC) No 1346/2000, the payments at issue cannot be challenged.

The preliminary question referred by the national court was intended to bring answers the following question:

- (i) the reference to the lex causae rule laid down in the article relating to harmful acts of Regulation (EC) No 1346/2000, in order to establish that “that law does not, under any circumstances, allow an appeal to be brought against that act”, must be construed as meaning that the party responsible for bringing the proof must demonstrate that, in the specific case, the lex causae does not provide in a general and abstract manner for any remedy at law against an act such as that considered to be harmful in the present case – namely the payment of a contractual debt – or

– (ii) the same article must be construed as meaning that the party responsible for bringing the proof must demonstrate that, if the lex causae allows an appeal against an act of that type, the conditions – different from those laid down by the lex fori concursus – required for the remedy at law to be allowed in the case before the court are not satisfied in practice.

Under such conditions, the Court has decided that that article must be construed as meaning that the party responsible for the burden of proof must prove, where the lex causae allows an appeal against an act which is considered prejudicial, that the conditions – different from those laid down in the lex fori concursus – required for the remedy at law to be allowed in the case before the court are not actually met.

What is relevant in the light of the above is that not only the law of substantive law is essential in the verification of the admissibility test of these actions for annulment specific to the subject of insolvency matters, however the procedural law as well, i.e. those concrete conditions and the deadlines within which the action for revocation can be brought.

The second relevant judgment is that ordered in the Case ZM v. E. A. Frerichs[37]. It concerns the relationship between the law applicable to the parties’ original legal act, which established the future conditions for the foreclosure of benefits, and the law applicable to a payment, i.e., the foreclosure itself.

The analysis takes into account the recital (16) in the preamble to Regulation (EC) No 593/2008[38], which states that: “in order to contribute to the achievement of the general objective of (...) the regulation – legal certainty in the European area of justice – the rules governing conflict of laws should have a high degree of predictability. The courts should, however, have a margin of discretion to identify the law that has the closest connection with the situation in question”.

The issue raised relates to an agreement relating to an inland waterway vessel concluded between E.A. Frerichs, which was established in the Netherlands, and Tankfracht, agreement under which the latter company was required to pay the former the amount of EUR 8,259.30 in respect of remuneration. In 2010, Oeltrans Befrachtungsgesellschaft paid E.A. Frerichs the amount owed by Tankfracht in the performance of that agreement.

The following year, insolvency proceedings were commenced against Oeltrans Befrachtungsgesellschaft by the Amtsgericht Hamburg, therefore, in 2014, the original liquidator in those proceedings brought an action before the competent court for the repayment of the amount of EUR 8,259.30 and the interest thereon, based on the annulment of that company’s documents.

As the insolvency proceedings against Oeltrans Befrachtungsgesellschaft were commenced in Germany, the question of the annulment of the payment made by that company for the benefit of E.A. Frerichs should have been therefore assessed in relation to German law. According to this law, the application before the court should have been accepted because, contrary to what has been acknowledged by the court of appeal, the referring court considered that the dispute in the main proceedings is not time-barred.

The referring court determines, however, that E.A. Frerichs relies on the applicability of the article relating to harmful acts of Regulation (EC) No 1346/2000, determining that that payment must be assessed in the light of the Netherlands law and has produced evidence to show that that law does not, in any case, make it possible to challenge that payment.

On that point, that court considers that it is the Netherlands law that governs the agreement concluded between Tankfracht and E.A. Frerichs, regardless of its legal classification.

Under such circumstances, the referring court has referred the following question for a preliminary ruling: the article relating to harmful acts of “Regulation (EC) No 1346/2000 and the article on the scope of the applicable law of Regulation (EC) No 593/2008 “must be construed as meaning that the law applicable to an agreement under the latter regulation also governs the payment made by a third party in performance of the contractual obligation to pay a contracting party?”

The Luxembourg court considered that, in the light of the objectives taken into account by the article on harmful acts, “a party to an agreement which has received a payment in its performance must reasonably be able to expect the law applicable to that agreement to cover that payment as well (underlined by us), including after the commencement of insolvency proceedings [39].

It should be also taken into account that the law applicable to an agreement also governs the performance by a contractor or a third party of an obligation arising from that agreement, which ensures the expected level of legal certainty, as it makes it possible to ensure that, even after the commencement of insolvency proceedings, that obligation will remain governed by that law.

The above analysis demonstrates that the differences in the legal regime of these actions for annulment, within the Member States, lead to advantages or, correlatively, to risks, depending on the law chosen by the parties as applicable to the agreement and, at the same time, to the performance of any service in that agreement, as a fair level of expectation of the parties. Therefore, the diversity of the legal regime of actions for annulment, but also the complex nature of some transactions or the drafting of contractual clauses for choosing jurisdiction under the conditions of foreshadowing the future state of insolvency, may generate, cumulatively, inequities in a future insolvency procedure.

The need for uniform and compliant conduct, at this level, led to the preparation, within a working group led by Prof. Reinhard Bork and Prof. Michael Veder, of a Model Law[40] for these actions for annulment specific to the field of insolvency, comprising a set of rules in determining the conditions of admissibility, terms and the legal regime[41].

This project also envisaged the European Commission’s initiative on “increasing the level of convergence of insolvency laws”[42], the analysis referring, inter alia, to specific actions, in the annulment of acts or operations carried out in the period prior to the commencement of the proceedings.

 

  1. The issue of State aid and insolvency proceedings

The analysis of these aspects refers to the judgment in Nerea SpA v. Regione Marche[43].

For a fair correlation with the incidental provisions related to the Romanian insolvency law, the premises of the analysis are related to the provisions contained in two articles of Law no. 85/2014 on insolvency prevention and insolvency procedures[44], as subsequently amended and completed, namely:
Article 341 and Article 123 para. (1). According to Article 341, “any disqualifications, limitations, prohibitions or other such procedures established by legal norms or contractual provisions for the event of the commencement of insolvency proceedings shall be applicable only from the date of commencement of the bankruptcy. Any provisions to the contrary shall be repealed.” Pursuant to Article 123 para. (1) – “the ongoing agreements shall be considered to be maintained at the date of the commencement of the procedure, Article 1417 of the Civil Code is not applicable. Any contractual clauses terminating ongoing agreements, disqualifying from the benefit of the deadline or declaring the anticipated maturity date on the ground of the commencement of the proceedings shall be void”.

The internal rationale of those legislative texts has its origins in the need to establish effective protection for the debtor who wishes and may be restructured, for difficult situations in which, at the contractual level, has been established in advance with a fault in foreclosure in the event of the commencement of insolvency proceedings, without distinguishing between the procedure of judicial reorganization and that of bankruptcy.

Within the provisions included in the agreements for non-reimbursable financing from European funds allocated for various projects, a case of termination is established in favor of the contracting authority if “the beneficiary is declared bankrupt, is under liquidation, has its business under judicial administration, has entered into an arrangement with creditors, has suspended its economic activity, is the subject of any other similar procedure regarding these matters, or is in a similar situation resulting from a procedure provided for by national law [45].

The national case-law has made a fair correlation between the abovementioned legislative texts, concluding that it is not possible to accept the termination of financing agreements or, where appropriate, the withdrawal of funds granted by financing orders, solely in the event that the general insolvency proceedings have been commenced against the debtor, a contractual partner or the beneficiary of the order.

Thus, the following were acknowledged[46]: “the fact that a debtor company (...) enters the general insolvency procedure, does not automatically result in a substantial change in the financing agreement or the purpose which it was granted for. From the evidence brought (...), it is abundantly clear that the Respondent continues to meet all the eligibility and selection criteria that were taken into account at the time of signing the funding application, subsequently materialized by an agreement signed by the parties. It is not clear from the contractual clauses that the Respondent did not use the support provided according to the intended purpose, the funds were neither sold to third parties nor rented, after the completion of the project, respectively the date of the last payment. The Court shall also acknowledge that, during the proceedings for the reorganization of the Respondent, the Appellant did not produce evidence showing that the subject-matter of the financing agreement had been disposed of. The Ordinance no. 79/2003, which governs the grant of those funds, refers to certain irregularities which may be found in the course of the performance of such an agreement, which is not the case here, since there is no question of a budgetary claim, as the Appellant claims. (...) The above-cited order establishes what is the activity of establishing budgetary claims, caused by irregularities in the use of funds, which would entail the obligation to pay in the form of a debt instrument. With regard to the date of signing the declaration and the financing agreement, 2004, the representatives of the Respondent, in good faith, pointed out that indeed, at that time, the company was not and has not been in the process of reorganization or in the process of declaring bankruptcy (underlined by us)”.

The same issue of law was debated during the meeting of the presidents of the specialized sections (former commercial) of the Courts of Appeal, in the field of disputes with professionals and insolvency, which took place in Sinaia, in June 2016: “during the debates, in a first stage, the incidence of the provisions of Article 341 of the Insolvency Code was taken into account from the perspective of construing the impossibility to benefit from European funding in the event of commencing the insolvency proceedings in the course of the performance of the agreement as a sanction, thus relying on the provisions of that article which are subject to “disqualifications, limitations, prohibitions or other such procedures established by legal rules or contractual provisions”. If it were to be accepted that we are in the situation of a sanction, then the consequence of the applicability of Article 341 would be that these disqualifications, limitations, etc., provided for in special laws or agreements, would apply only in bankruptcy proceedings.

The question that arose at this stage was whether the debtor can still benefit from this funding in the event of reorganization proceedings.

In a second phase, the opinion was outlined according to which we cannot discuss, however, about a sanction and thus Article 341 together with the consequences presented above does not find its applicability.

If there is such a varied number of opinions and incident issues, the participants decided to extend the discussion of the applicability of Article 341 of Law no. No 85/2014 until the next meeting, in order to consult the administrative sections as well and obtain relevant case-law at national level”.

This is in this context in which the judgment in the case Nerea SpA v. Regione Marche[47]acquires relevance for our analysis, as CJEU has established that aid granted to an enterprise, in compliance with Regulation (EC) No 800/2008[48], in particular Article 1 para. 6 thereof, cannot be revoked solely on the ground that the enterprise concerned was the subject of collective insolvency proceedings after the date on which the aid was granted to the said enterprise.

At the same time, it has been mentioned that the concept of “collective insolvency proceedings” means any insolvency proceedings governed by national law. In these circumstances, it is obvious that the bankruptcy proceedings are collective insolvency procedures inclusive, which Romania reported as such through the Annex A to Regulation (EU) 2015/848 on insolvency proceedings.

Specifically, the dispute in which the two questions referred for a preliminary ruling were raised, to which the Court replied, concerned the revocation of State aid granted to Nerea in the context of the implementation of a regional operational programme under the European Regional Development Fund as the company was placed, after receiving the grant, under the protection of a preventive arrangement with creditors with the continuation of its activity.

The Union law governs, in Recital (36) in the preamble to Regulation 800/2008, that aids should be considered granted at the time when the beneficiary is offered the legal right to receive such aid, according to the applicable national law.

At the same time, according to Article 1 para. (7) (c) of the same Regulation, an enterprise shall be considered in difficulty, therefore, exempted from state aid, if, regardless of the type of company in question, it meets the criteria laid down by national law for being subject to collective insolvency proceedings.

According to the Italian law, relied on in the present case, the arrangement is regarded as collective insolvency proceedings, and there is also a provision specifying that “ongoing agreements at the time of the application, including those concluded with public administrations, shall not be terminated as a result of the commencement of proceedings. Any contrary agreements are void (underlined by us). The admission to the procedure of preventive arrangement with creditors does not hinder the continuation of public procurement agreements if the specialist appointed by the debtor (...) has certified the compliance with the plan and reasonable capacity for execution”.

The actual situation, in the case brought before the CJEU, commenced with the decision by which the Marche Region approved the call for projects and the forms related to the implementation of measure 1.2.1. of the ROP of the ERDF for the period from 2007 to 2013, application which was approved by a decision of the Commission[49]. In 2011, Nerea submitted an application for aid under that project. The Marche Region, under a 2012 decision, granted financial aid amounting to EUR 144,052.58 for eligible expenses of EUR 665,262.91. At Nerea’s request, an advance payment of 50% of the amount of this aid was paid by the intermediary body MedioCredito Centrale (MCC) SpA. In 2013, after realizing the investment covered by that financial aid, Nerea drew up an expenses report regarding the expenses incurred and requested payment of the balance, following which Nerea filed a case with the competent court for preventive arrangement with creditors with the continuation of the activity.

In 2014, the competent Court commenced the proceedings for a preventive arrangement with creditors.

In February 2015, by a letter, the intermediate body notified Nerea by a decision on the commencement of the procedure for revoking the financial aid granted to it by the Marche Region. The statement of reasons for that decision was justified by the fact that, since it had been accepted in the procedure of preventive arrangement with creditors with the continuation of the activity, Nerea no longer met the conditions for admissibility for financing laid down in the call for projects. In the month of the same year, the Marche Region revoked the financial aid granted to Nerea and requested the repayment of the advance paid to it, plus the interest. Consequently, Nerea brought an action before the referring court against those decisions, alleging, in particular, a breach of the Regional Operational Programme, Article 1 para. (7) of Regulation No 800/2008 and the principle of sound administration.

Under such conditions, the national court decided to suspend the proceedings and to refer the following questions to the Court of Justice of the EU for a preliminary ruling:

- “As a temporary conclusion, Article 1 para. (7) (c) of the Regulation (EU) No 800/2008 refers only to proceedings which may be commenced ex officio (underlined by us) by the administrative and judicial authorities of the Member States (in Italy, for example, bankruptcy) or also to those which may be commenced only at the request of the interested entrepreneur (underlined by us) (as, in national law, is the preventive arrangement with creditors), having in mind that the rule mentions the criteria (...) “to be the subject” of collective insolvency proceedings?”

- “If they consider that Regulation (EC) No 800/2008 refers to all collective procedures (underlined by us), as regards specifically the institution of preventive arrangement with creditors with the continuation of the activity (...), Article 1 para. (7) (c) of that Regulation we mentioned , it must be construed as meaning that the mere fulfilment of criteria for being the subject of a collective procedure by the entrepreneur seeking aid from the Structural Funds excludes the granting of funding or imposes an obligation on the national managing authority to revoke the funding already granted (underlined by us) or, on the contrary, is the situation of difficulty to be verified in concrete terms, taking into account, for example, the deadlines for initiating the proceedings, for complying with the commitments entered into by the entrepreneur and any other relevant circumstance?”

In answering the two questions referred for a preliminary ruling, the Court considered as follows: [50]

- Article 1 para. (7) (c) of Regulation (EC) No 800/2008 must be construed as meaning that the concept of “collective insolvency proceedings” to which it refers covers all collective proceedings for the insolvency of enterprises under national law, regardless of whether they are commenced by national administrative or judicial authorities of their own motion or whether they are commenced on the initiative of the enterprise concerned[51];

- the aid granted to an enterprise according to Regulation (EC) No 800/2008, especially Article 1 para. 6, cannot be revoked solely as that the enterprise concerned has been the subject of collective insolvency proceedings after the date on which the aid was granted to it[52].

In relation to the national legislation of Romania, according to the provisions of Article 7 para. (2) of G.E.O. no. 77/2014 on national procedures in the field of State aid, as well as for amending and supplementing Competition Law no. 21/1996[53], as subsequently amended and completed, the measures financed from European funds have a legal regime assimilated to state aid (de minimis aid), but without the need to implement verification measures regarding the compliance with the economic, budgetary and financial policies of the Romanian state.

Also, according to the provisions of Article 36 of G.E.O. no. 66/2011 on the prevention, finding and sanctioning of irregularities in obtaining and using European funds and/or national public funds related to them[54], as subsequently amended and completed and completions, “by way of derogation from the provisions of Article 36 and Article 86 para. (1) of Law no. 85/2006 on insolvency proceedings, as subsequently amended and completed, within 15 days from the date of acknowledgment of the court ruling ordering the commencement of insolvency proceedings of a beneficiary, the authorities competent in the management of European funds have the obligation to commence the activity of finding irregularities and establishing budgetary claims provided for by this emergency ordinance for the amounts awarded under the contract/agreement/decision for financing from European funds and/or from national public funds related to them”.

The legal problem that arose consists in the possibility of classifying as a cause of fault in the development of the project the situation of the entry of the funds’ beneficiary, after the eligibility analysis and the collection of the amounts representing non-reimbursable financing, in bankruptcy proceedings.

In its judgment ordered for the Case Nerea SpA v. Regione Marche[55], the Court of Luxembourg established two fundamental elements in its analysis, namely:

- the notion of “collective insolvency proceedings” covers all collective insolvency proceedings against enterprises as provided by the national law, regardless of whether they are commenced ex officio by national administrative or judicial authorities or whether they are commenced by the enterprise concerned, and

- the aid granted to an enterprise in compliance with the conditions of eligibility at the time of granting cannot be revoked solely on the ground that the enterprise concerned was the subject of collective insolvency proceedings after the date on which the aid was granted.

The fact that the case-law of the CJEU has not made any distinction in relation to the request to voluntarily commence the insolvency proceedings or its commencement ex officio, validates the reasoning of our national courts, that has been cited before, as regards the fact that the state of insolvency or, as the case may be, of financial difficulty, represents an objective state of fact, which cannot be assimilated, ope legis, with the existence of a contractual fault.

Under these circumstances, applying the considerations required under national law of the case-law of the Court of Justice of the European Union, the provisions of Article 341 of the Insolvency Code must be construed as meaning that they no longer correspond to the requirements of Union law, the obligation of compliance established by Article 148 para. (2)[56] of the Constitution of Romania, republished being violated.

We acknowledge the fact that such a situation is similar to the one envisaged by the Constitutional Court of Romania in the Decision no. 68/28 February 2015 on the exception of unconstitutionality of the provisions of Article 86 para. (6) of Law no. No 85/2006 on insolvency proceedings, which referred to the judgment in David Claes and Others v. Landsbanki Luxembourg SA[57], with the following reasoning: “The Court acknowledges that the regulatory inconsistency thus found cannot be resolved solely by recourse to the constitutional principle of the priority for the application of the acts of the European Union, but by finding the infringement of Article 148 para. (2) of the Constitution, a text which contains a clause for the compliance of internal laws with the acts of the European Union [with the distinctions mentioned in Decision no. 80 of 16 February 2014 (...), paragraph 455], and its violation, in the case of acts of the European Union with constitutional relevance, must be sanctioned as such by the Constitutional Court. Of course, in respect of acts of the European Union which have no constitutional relevance, the power to remedy the regulatory inconsistency lies with the law-maker or the courts, as the case may be”. According to the Fundamental Law of Romania, Article 148 para. (1), “The Parliament, the President of Romania, the Government and the judicial authority shall guarantee the fulfilment of the obligations arising from the Act of Accession and the provisions of paragraph (2)”. Thus, it contributes, in a concrete manner, to the achievement of a uniform and compliant conduct in this field in all the Member States of the European Union.

 

  1. Conclusions

The Directive on restructuring frameworks and insolvency is considered as a central pillar of reflecting the need to standardize insolvency law[58], which is an important objective pursued in the legislative field by the European Union, in particular after Lisbon[59].

Moreover, we consider that the Directive has substantiated a reality, whose perception is increasingly clear, in relation to the importance that the Union attaches to restructuring and insolvency proceedings: “Insolvency law is one of the most important bottlenecks hindering the integration of capital markets in the Euro space and beyond” [60].

The analysis of the continuous trends and developments that the economic factor highlights to the national components of the Insolvency Law of Member States leads to the substantiation of a deeper need for uniformity, as the maintenance of differentiating elements at the level of individual legislative solutions affects the standard of exigency of confidence in the predictability and certainty of the protection of certain rights, of the citizens of the European Union, including Romanian citizens[61]. The adoption, in the future, of a regulation in this area shall no doubly contribute to the fulfilment of this goal, which is fully in line with the will expressed by the Member States in adopting the fundamental European Union legislation.

 

[1] According to Article 47 of the Treaty on the European Union: “The Union shall have legal personality”.

[2] Articles 3 to 6 TFEU.

[3] Article 3 para. (1) subparagraphs a)-e).

[4] Article 4 para. (2) subparagraphs a)-i), para. (3), Article 5 para. (1) and (2).

[5] Published in OJ L 160, 30.06.2000. Regulation (EC) Regulation (EU) 2015/848 on insolvency proceedings, in force since 26 June 2017, was repealed with Regulation (EU) 2016/2000. According to Article 91 para. (2) of the latter Regulation, 'references to the repealed Regulation shall be construed as references to this Regulation and shall be read in accordance with the correlation table in Annex D to this Regulation'.

[6] Published in OJ L 141, 5 June 2015.

[7] Materialized in Directive (EU) 2019/1023 of the European Parliament and of the Council of 20 June 2019 on preventive restructuring frameworks, discharge of debt and disqualifications, as well as measures to increase the efficiency of restructuring, insolvency and discharge procedures amending Directive (EU) 2017/1132 (the Restructuring and Insolvency Directive), published in OJ L 172, 26 June 2019.

[8] Explanatory Memorandum to the Proposal for a Directive on preventive restructuring frameworks, the second chance and measures to increase the efficiency of restructuring, insolvency and discharge procedures amending Directive 2012/30/EU, COM(2016) 723 final, Strasbourg, 22 November 2016.

[9] Under the name Early restructuring and a second chance for entrepreneurs; A modern and streamlined approach to business insolvency (available at: http://ec.europa.eu/information_society/newsroom/ image/document/2016-48/eu_factsheet_40047.pdf, accessed on 30 July 2021).

[10] For a history on the evolution of this idea of the need to standardize the legislation on restructuring and insolvency, the stages and the difficulties encountered, see the studies: A. Fuerea, A. Deli-Diaconescu, Directiva privind restructurarea și insolvența. Între așteptări, dezbateri și previziuni, în C.J. nr. 8/2019 (Restructuring and Insolvency Directive. Expectations, Debates and Predictions in C.J. no. 8/2019), pp. 429-435; Idem, Provocările aduse de Directiva privind restructurarea și insolvența, în RRDA nr. 6/2019 (The Challenges Brought by the Restructuring and Insolvency Directive, in RRDA no. 6/2019), p. 63-73; A. Deli, Crearea unei probabilități compatibile: transferul de întreprindere într-o procedură de restructurare, în RRDC nr. 2/2020 (Creating a Compatible Probability: Undertaking Transfer in a restructuring procedure in RRDC no. 2/2020), pp. 77-85.

[11] The objective of the Proposal for a Directive on preventive restructuring frameworks, the second chance and measures to increase the efficiency of restructuring, insolvency and discharge procedures amending Directive 2012/30/EU.

[12] The estimates of the economic environment indicate a massive increase in insolvency proceedings in 2022, as a result of the Covid-19 pandemic (see: https://www.cnbc.com/2021/10/06/business-insolvencies-to-rise-in-2022-in-first-since-covid-euler-hermes.html, accessed on 19 November 2021).

[13] The Communication of the Commission entitled Capital markets union – Accelerating reforms, Brussels, 14 September 2016, COM(2016) 601 final.

[14] For arguments supporting and developing the need for a European regulation in this field in the future, see A. Fuerea, A. Deli, Tratat practic de insolvență (Practical Insolvency Treaty), in the process of publication at Hamangiu Publishing House, Chapter IV. Directive (EU) 2019/1023 on restructuring and insolvency frameworks, coordinated by Professor R. Bufan, PhD.

[15] C.G. Paulus, R. Damman, European Preventive Restructuring, Directive (EU) 2019/1023, Article-by-Article Commentary, C.H. Beck Publishing House, 2021, p. 7.

[16] A. Deli, Problema de compatibilitate dintre procedura insolvenței și Codul de procedură civilă (Compatibility Issues Between Insolvency Proceedings and the Code of Civil Procedure)”, Universul Juridic Publishing House, Bucharest, 2019, p. 6.

[17] “The case-law of the Court of Justice is not a source of EU law in the sense known to it by the legal system common law, court rulings having no effect erga omnes. The solutions given by the Court of Justice in Luxembourg are binding as regards the way in which it construes the provisions of European Union law”. (A. Dumitrașcu, R.-M. Popescu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze și aplicații (European Union Law. Syntheses and Applications), second edition, revised and enlarged, Universul Juridic Publishing House, Bucharest, 2015, p. 135).

[18] Certain parts of the analysis presented below are part of the doctoral thesis “Problema de compatibilitate dintre procedura insolvenței și Codul de procedură civilă (Compatibility Issues Between Insolvency Proceedings and the Code of Civil Procedure)” – author A. Deli, a component that was not published in the paper with the same title (published at Universul Juridic Publishing House, Bucharest, 2019), but enriched with additional elements, derived from the European accelerated evolutionary order of the matter of restructuring and insolvency, conferred the opportunity and encouraged further research, including through this paper.

[19] Judgment of the Court (First Chamber) of 12 February 2009, Christopher Seagon v. Deko Marty Belgium NV, Case C-339/07, EU:C:2009:83 (available at: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:62007CJ0339&from=EN, accessed on 7 December 2021).

[20] Regulation (EU) 2015/848 of the European Parliament and of the Council of 20 May 2015 on insolvency proceedings, published in OJ L 141, 5 June 2015.

[21] Paragraphs 21-22 of the judgment of the Court, Christopher Seagon v. Deko Marty Belgium NV, that has been cited before.

[22] The High Court has established that: “In the interpretation and uniform application of the provisions of Article 997 para. (1) of the Code of Civil Procedure, corroborated to Article 233 para. (1) subparagraph a) and Article 260 of the Code of Fiscal Procedure, the applications addressed to the syndic judge by way of the presidential order having as object temporary measures regarding the withdrawal, suspension and provisional suspension of the enforcement measures taken by the tax enforcement bodies are acceptable, in cases where the foreclosure was commenced by the tax enforcement bodies based on Article 143 para. (1) the final section of Law no. 85/2014”.

[23]The courts of the Member States on whose territory insolvency proceedings have been opened should also have jurisdiction over actions arising directly from and closely related to insolvency proceedings. Such actions should include revocatory actions brought against Respondents from other Member States”.

[24] Judgment of the Court (Fifth Chamber) of 26 October 2016, Case C-195/15, EU:C:2016:804 (available at: https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=184857&pageIndex=0& doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1, accessed on 7 December 2021).

[25] Paragraphs 31 and 32 of the judgment SCI Senior Home v. Gemeinde Wedemark, Hannoversche Volksbank eG, that has been cited before.

[26] Article 161 para. 5 Law No 85/2014 on insolvency prevention and insolvency procedures (Insolvency Code), as subsequently amended and completed and Article 242 para. (6) of Law no. 207/2015 on the Fiscal Procedure Code, as subsequently amended and completed.

[27] Judgment of the Court (Sixth Chamber) of 15 October 2015, Case C-310/14, EU:C:2015:690 (available at:

https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=169825&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=206748,accessed on 7 December 2021).

[28] In this regard, see R. Parry, J. Ayliffe QC, S. Shivji, Transaction Avoidance in insolvencies, Third Edition, Ed. Oxford University Press, 2017, pp. 27 et seq.

[29] As it has been cited before.

[30] It is about Article 4 para. (2) (m).

[31] Article 13.

[32] Para. 22 of the judgment Nike European Operations Netherlands BV v. Sportland Oy, that has been cited before.

[33] Ibid, para. 23.

[34] Para. 3 of the operative part of the judgment Nike European Operations Netherlands BV v. Sportland Oy, that has been cited before.

[35] Ibid para. 46.

[36] Judgment of the Court (Fifth Chamber) of 8 June 2017, Case C-54/16, EU:C:2017:433 (available at: https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=191305&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=210102, accessed on 7 December 2021).

[37] Judgment of the Court (First Chamber) of 22 April 2021, Case C-73/20, EU:C:2021:315 (available at: https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=240225&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=211735, accessed on 7 December 2021).

[38] Regulation (EC) No 593/2008 of the European Parliament and of the Council of 17 June 2008 on the law applicable to contractual obligations (Rome I), published in OJ L 177, 4 July 2008.

[39] Para. 31 of the ZM v. E. A. Frerichs , that has been cited before.

[40] Available at http://www.intersentiaonline.com, accessed on 13 October 2021.

[41] For an overview on how this project appeared, the evolution, the current state and the conclusions of the experts who took part in its elaboration, see R. Bork, Towards Harmonisation of Transactions Avoidance Laws, Eurofenix, The Journal of INSOL Europe, no. 85, Autumn 2021, pp. 18 et seq.

[42] Published on 11 November 2020 (available at https://ec.europa.eu/info/law/better-regulation/have-your-say/initiatives/12592-Insolvency-laws-increasing-convergence-of-national-laws-to-encourage-cross-border-investment_en, accessed 13 October 2021).

[43] Judgment of the Court (Third Chamber) of 6 July 2017, Case C-245/16, EU:C:2017:521 (available at: http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=192404&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=988401, accessed on 7 December 2021).

[44] Published in the Official Gazette No. 466 of 25 June 2014.

[45] Article 10 para. 10.2 (1)/(d) of Annex No. 1 to Framework agreement for non-reimbursable financing from the Operational Programme for Fisheries and Maritime Affairs 2014-2020 (...) – Sprijin pregătitor pentru înființarea parteneriatelor public-private și elaborarea strategiilor de dezvoltare locală integrată a zonelor pescărești (available at Sprijin pregătitor PU4 Cod: PO M01 e. II. r.0 – MADR - http://madr.ro › docs › fep › ghidul-solicitantului (Preparatory support for the establishment of public-private partnerships and the elaboration of strategies for integrated local development of fisheries areas (available at Pu4 Preparatory Support Code: PO M01 e. II. r.0 – MADR - http://madr.ro › docs › fep › the applicant's guide), accessed on 15 December 2021).

[46] C. Ap. Ploieşti, commercial and administrative and fiscal court, Ruling no. 155/07.10.2010. In the same line of ideas, District Court of Bucharest, Division VII of the Commercial Court, Ruling No. 7186/16 November 2010, irrevocable.

[47] That has been cited before.

[48] Regulation (EC) No 800/2008 of the Commission of 6 August 2008 declaring certain categories of aid compatible with the common market pursuant to Articles 87 and 88 of the Treaty (General Block Exemption Regulation), published in OJ L 214, 9.8.2008. The Regulation was repealed by Regulation (EU) No 651/2014 of the Commission of 17 June 2014 declaring certain categories of aid compatible with the internal market pursuant to Articles 107 and 108 of the Treaty, published in OJ L 187 of 26 June 2014.

[49] The facts set out below are taken from the preamble to the judgment (The dispute in the main proceedings and questions referred for a preliminary ruling”), para. 10 to 19.

[50] The reasons shall lie with the Court, para. 21 to 29, with regard to the first question, namely paragraphs 30 to 39, on the second question.

[51] Para. 29 of the judgment Nerea SpA v. Regione Marche, that has been cited before.

[52] Ibid para. 38.

[53] Published in the Official Gazette No. 893/9 December 2014.

[54] Published in the Official Gazette No. 461/30 June 2011.

[55] That has been cited before.

[56]As a result of accession, the provisions of the Constituent Treaties of the European Union, as well as the other binding Community regulations, take precedence over the contrary provisions of national laws, in compliance with the provisions of the Act of Accession”.

[57] Judgment of the Court (Third Chamber) of 3 March 2011, Joined Cases C-235/10 to C-239/10, EU:C:2011:119 (available at: https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=84210&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=6682352, accessed on 9 December 2021).

[58] In this regard, A. Rasekh, A. Rosha, Restructuring and Insolvency in Europe: Policy Options in the Implementation of the EU Directive, available at: https://www.elibrary.imf.org/view/journals/001/ 2021/152/article-A001-en.xml, accessed on 18 November 2021.

[59] Article 21 para. (2) (h) of the TEU.

[60] Completing Europe's Economic and Monetary Union, Report prepared by J.-C. Juncker in close collaboration with D. Tusk, J. Dijsselbloem, M. Draghi and M. Schulz (the Five Presidents), 22 June 2015, p. 14 (available at https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/5presidentsreport.ro.pdf, accessed 9 December 2021).

[61] Considering the purpose had in mind, but also the expected social impact, if we consider the consequences of the insolvency situations.

Citeşte mai departe
Abonează-te la acest feed RSS
×
×